Poftim suferinţa în viaţa noastră îmbrăcaţi în haina ignoranţei

Astăzi m-a inspirat gheaţa. Da. Gheaţa. Lunecuşurile. Sau, mai exact… oamenii care o iau în freză pe lunecuşuri. Neatenţia lor. Mintea distrată pe care o au şi ochii lor beliţi pe jos prea puţin.

De ce ne rupem oasele căzând? De neatenţi. De ce ne tamponăm în trafic? De neatenţi. De ce murim în fel şi fel de accidente? Nu, nu din cauza ceasului rău. Ci din cauza neatenţiei. Din cauza superficialităţii. Din cauza implicării în tot ceea ce facem numai de ochii lumii.

Toată viaţa noastră este formată dintr-o mare de alegeri. O alegere ne conduce înspre un punct următor. Din care luăm o altă alegere care ne conduce înspre un alt punct următor. Şi uite aşa toată viaţa noastră este o adunătură de alegeri care ne conduc înspre diverse situaţii. Toate alese de noi.

De ce nu avem succes cu un proiect? Pentru că nu ne implicăm în el complet, încât să iasă totul ca la carte. De ce suntem mustraţi de ceilalţi? Pentru că nu ne implicăm complet în ceea ce facem şi preferăm să mâzgălim, în loc să desenăm. De ce eşuăm în relaţii? Pentru că nu analizăm mai cu atenţie în mâinile cui ne punem viaţa şi de ce. De ce suferim? Pentru că suntem ignoranţi. Superficiali. Delăsători. Pentru că “Lasă că merge şi-aşa!”. Pentru că ne e lene. Pentru că ne bazăm prea mult pe inventata ‘soartă’. Şi-apoi o învinovăţim când ceva nu iese aşa cum ne-am fi dorit să iasă. Pentru că noi nu suntem responsabili de nimic. Nu vrem noi, de-aia. E mai confortabil să dăm puţin şi să primim mult la schimb.

Ce nu înţelegem noi este că nu există aşa schimb. Puţinul nu echivalează niciodată mult. Şi nu există excepţie. Când mototolim o treabă repede şi zicem “Gata, am terminat-o şi pe-asta!”… cine o ia ne-o aruncă în cap şi ne spune “Păi nu vezi că e mototolită? Ce e asta?!”. Şi suntem nevoiţi de multe ori să o luăm de la capăt. Şi a doua oară tot fără chef, tot cu lene, tot mototolită. Doar că băgăm un altfel de mototolit. Mai lent. Mai altfel. Cu puţin mai multă vrăjeală. Şi ne vine şi asta înapoi în cap. Mai altfel, ce-i drept. Mai cu urlete. Pentru vrăjeala aia a noastră. Şi uite aşa timpul trece.

Timpul trece. Dar la fel şi viaţa. Pe lângă noi. Şi noi încă visăm. Trăim acolo, în mintea noastră. În mizeriile noastre. În frustrările noastre. Le visăm pe toate chiar şi cu ochii deschişi. Ne mănâncă toate prostiile tot spaţiul minţii… chiar şi atunci când avem lucruri importante de făcut în viaţa noastră de zi cu zi. Ne mănâncă toate toată răbdarea şi, în loc să facem ceva de care să fim mulţumiţi şi care să ne aducă lucruri frumoase şi mulţumitoare la schimb, preferăm să aruncăm acolo, în scârbă, un schelet de ceva, care e parcă din peisaj, dar de care nu suntem deloc mulţumiţi. Ceva cu care am arunca direct la gunoi, dacă ni l-ar da nouă altcineva.

De-asta nimic nu e complet. Pentru că lăsăm loc de mai bine în vieţile noastre, indiferent că vorbim despre a merge în siguranţă pe stradă, că vorbim despre locul nostru de muncă sau că vorbim despre relaţia în care ne aflăm. Preferăm să tratăm fiecare om, fiecare zi, fiecare activitate din viaţa noastră, ba chiar şi pe noi… cu superficialitate. Cu neatenţie. Cu ignoranţă. Cu nepăsare. Preferăm să ne tratăm până şi vacanţele cu nepăsare şi neatenţie. Până şi activităţile de recreere. Până şi timpul nostru liber. Ne tratăm pe noi cu totul astfel. Cu ignoranţă. Cu neatenţie. Cu superficialitate. Şi ne întoarcem din concediu şi le spunem prietenilor că a trecut de parcă nici n-ar fi fost. Când, de fapt, lucrurile frumoase şi trăite din suflet ne zbârlesc pielea din nou şi din nou, doar prin simpla lor amintire.

Şi, fiind noi toţi astfel, avem curajul totuşi să ne întrebăm… oare de ce nu ne bagă dragii noştri în seamă? Oare de ce şefu’ nu e mulţumit de munca noastră? Oare de ce profii şi bătrânii noştri zic despre noi că suntem “brânză bună în burduf de câine”? De ce ne rupem gâtul pe scări? De ce inundăm vecinii? De ce explodează locuinţe? De ce ne mor florile în ghivece? De ce facem lucruri “din greşeală”? Din greşeala cui? Şi… oare de ce suferim?! De ce merg toate pe dos? De ce n-avem bani? De ce nu suntem iubiţi? De ce? De ce? De ce?

Păi pentru că viaţa e dreaptă. Oh, viaţa e a naibii de dreaptă! Şi ne oferă, draga de ea, fix ceea ce merităm. Întotdeauna. Primim de la viaţă exact ceea ce trebuie să primim. Ceea ce îi oferim şi noi ei. Neatenţie. Nepăsare. Ignoranţă. Oamenii ne ignoră, banii ne ignoră, succesul ne ignoră, iubirea ne ignoră, toţi şi toate ne ignoră.

Dumnezeu e singurul atent la tot ceea ce facem. Şi are întotdeauna grijă să primim ceea ce îi cerem prin acţiunile noastre. Ceea ce îi arătăm că vrem prin munca depusă şi prin faptele noastre. Pentru că Dumnezeu există, e cinstit şi nu doarme niciodată. Şi, dacă nu belim ochii mari cât să vedem pe unde mergem pe stradă, Dumnezeu ne dă câte una ca să venim cu nasul de pământ. Ca să ne trezim puţin din visatul nostru cu ochii deschişi în momente nepotrivite. Ca să ieşim din gândurile alea în care ne pierdem aiurea şi să ne amintim că suntem în viaţă şi că avem lucruri de făcut. Cu devotament, respect şi implicare.

Lasă un răspuns