Pierdem iubirea…

… pentru că trăim în palatul nostru de cleștar, într-unul de-ăla ca-n povești cu feți frumoși și ilene cosânzene, fără să realizăm însă și că, la fel ca în basme, și realitatea are capcanele și monștrii ei, cu care avem de luptat pentru finalul ăla fericit. Pentru că lenevim în turnul nostru înaaalt, înalt, privind cu aroganță la muritorii de rând de prin împrejurimi, la “Cum muncesc săracii de ei ca proștii!”.

Pierdem iubirea pentru că uităm că… toți suntem oameni, nu doar noi, ăștia de la înălțimi. Pentru că ne e nasul atât de sus, încât considerăm că e norocul lor să ne aibă și ghinionul nostru să-i avem tocmai pe ei.

Pierdem iubirea pentru că lâncezim în acest aer de superioritate, în această dorință putredă de a demonstra tuturor că e mai bine să ne vindem, decât să luptăm pentru ceea ce ne dorim. Da, pierdem. Pentru că nu suntem conștienți de penibilul în care ne bălăcim când ne dăm deștepți în fața altor oameni mult mai înțelepți decât noi și în fața “proștilor” care cred sincer în ceea ce fac și care respiră zi și noapte pentru ceea ce… iubesc.

Noi pierdem, da, pierdem ceea ce iubim. Pentru că, în loc să ne uităm la conținutul nostru putred, râdem la ambalajul simplu al altora. Pentru că nu, nu înțelegem că simplu este, de cele mai multe ori, și eficient, în timp ce pompos e de-a dreptul vulgar.

Pierdem… și nu pierdem doar iubirea, pierdem viața cu totul. Pentru că nu înțelegem că a trăi nu înseamnă doar bine și bune, doar perfect și de pe revistă.

Pierdem iubirea pentru… niște perisabilități. Da, dăm frumosul din oamenii aparent urâți, dăm efortul meritat care ne zguduie din țâțâni sufletul, tandrețea de după încercări mii și mii, tensiunea solidarității, greutatea sprijinului pe… vid.

Pierdem… aproapele. În loc să-l iubim, noi îl pierdem. Rămânem astfel singuri sau nu, nu, rămânem cu aerul nostru înalt și irespirabil și cu egoul nostru înfundat de fel și fel de dopuri, în timp ce el… aproapele… își șterge lacrimile vărsate din cauza unei noi lecții învățate și sudoarea frunții după încă un efort făcut și… merge mai departe. Cu speranța că, în cele din urmă, după atâtea încercări trecute și eforturi depuse, va fi liniștit. Și împăcat cu el. Apoi fericit, în sfârșit, alături de… altcineva.

Pierdem, pierdem și ne încăpățânăm să tot pierdem. Pentru că nu punem prețul corect pe produsul potrivit. Pentru că nu știm să calculăm pe meritatelea viața. Și nici pe noi. Pentru că… nu ne dorim cu adevărat. Pentru că alegerea priorităților noastre este cuprinsă de… niște erori. Pentru că ‘puțin’ și ‘acum’ nu-s de ajuns pentru noi. Pentru că strânsul de mână simplu, fără garanții pe mâine, nu ne ajunge, nu-i bun la a ne umple golul, la a ne înlocui frica și nici frustrările. Nu, chiar nu-i bun, pentru că să ne vindecăm înainte de a iubi și de a fi iubiți e datoria noastră. Nu a inocenței din ochii iubirii de lângă noi. Și nici a blândeții din mângâierea ei.

Pierdem iubirea… pentru că nu e suficientă pentru a fi fericiți. Și e drept. Iubirea nu ajunge pentru a fi fericiți… atunci când nu suntem împăcăți cu sinele. Așa cum un câine iubit, dar nedresat distruge o casă întreagă în câteva zeci de minute… și un ego iubit, dar needucat distruge iubirea în… doar câteva întâmplări.

Când încetează să mai fie așa? Atunci când dobândim voința și răbdarea necesare pentru a deveni mari și puternici ca niște copaci. Atunci când rădăcinile noastre ajung atât de adânc înrădăcinate în propria noastră existență divină, încât nici cea mai puternică furtună nu ne mai poate smulge din noi înșine.

Încetăm să mai… pierdem iubire… atunci când încetăm să ne mai pierdem pe noi înșine.

Lasă un răspuns