Pentru că sufletul curat nu este niciodată singur

Când începem să gândim şi să trăim viaţa şi lumea într-un mod mai… profund, începem să ne şi… sălbăticim un pic… dar doar în aparenţă.

Odată cu evoluţia, lupta cu exteriorul nu devine neapărat mai uşoară, ba din contră. Încercările la care suntem supuşi aş zice că devin mai grele. Din ce în ce mai grele. Dar doar pentru că putem şi pentru că e nevoie ca cineva să le facă şi pe-astea pentru ca lumea să ajungă unde trebuie.

Lupta cu exteriorul aş zice că se transformă. Din luptă într-o… provocare. O provocare destul de dificilă, însă necesară şi pentru care noi avem toate armele şi sentimentele potrivite s-o ducem la capăt cu succes.

Nu degeaba spun atâţia că fericirea oamenilor evoluaţi se rezumă la un spaţiu… mai restrâns. Nu zic ei prostii deloc. Pentru că, în momentul în care începem să privim realitatea la adevărata ei formă… valorile noastre se schimbă. Esenţa lucrurilor se schimbă şi ea. Gradul conştienţei la fel. Traiul atunci, cu toate schimbările astea, poate părea dificil. Dar doar pare. Pentru că totul devine de fapt extrem de… altfel. Un altfel frumos. Pătrunzător. Plin de linişte. De încredere. Totul devine… altceva.

Cunosc prea bine şi resimt zilnic senzaţia că nu fac parte din spaţiul care mă înconjoară. Că poate trebuia să mă nasc altundeva. Altcândva. Dar asta vine din simplul fapt că nu mă mai confund cu lumea din jur… cu lumea plină de lăcomie, plină de dorinţe de-alea de doi bani, plină numai şi numai de interese materiale. Asta vine din faptul că, odată ce-am ales să privesc dincolo de cotidianul cu care eram înainte obişnuită… am ajuns să nu mă mai regăsesc în descreşterea asta continuă şi constantă din jur.

Acum… am ajuns de partea cealaltă a baricadei. Nu mai sunt în mulţime, rătăcită în ceaţă. Am ieşit dincolo de limitele ei şi stau pe-un scaun, cu o undiţă în mână. Şi pescuiesc. Azi un suflet, mâine mai multe. Le scutur şi pe ele de praf. Mărim echipa.

Acum nu mai ajung la serviciu plecând de acasă şi parcurgând un anumit traseu până într-un punct fix. Acum e suficient doar să deschid uşa. Pentru că serviciul meu a devenit întreaga existenţă. Pentru că acum îmi doresc ca toţi oamenii din întreaga lume să se frece bine la ochi, să-şi schimbe un pic viziunea despre interesele astea ale lor materiale… şi să tragă toţi afară din adâncurile sufletelor lor visele alea minunate pe care le au ascunse acolo. Să ajungă toţi să se bucure pentru că sunt şi atât… înainte de orice altceva.

Acum… nu mă mai pasionează cumpărăturile, petrecutul, băutele, grătarele, ţoalele… pierdutul timpului aiurea. Nu mă mai pasionează sărbătorile în pieţe aglomerate sau în cluburi gălăgioase. Ba chiar mă irită. Pentru că toate astea nu mai au loc gol şi pustiu în mine ca să-l ocupe. Pentru că acum sufletul meu e complet şi liber în sinea mea şi a acaparat cam tot ceea ce însemn eu… în cel mai frumos mod posibil. Acum mi-e dragă liniştea… mi-e dragă sărbătoarea în profunzimea ei. Acum îmi sunt dragi locurile, nu lucrurile. Oamenii, nu interesele. Acum mi-e dragă lumea întreagă, nu numai pătrăţica mea.

Cu riscul de-a nu fi pe plac multora, am încetat să mai dau curs pesimismului referitor la viitorul nostru, al tuturor. Acum eu sunt aia care zice mereu pe un ton hotărât şi, în acelaşi timp, nepăsător de ce replici ar putea primi… “Lasă că va fi bine. Eu ştiu. Şi simt.”… ignorând privirile care par a spune “Auzi-o, mă, şi pe nebuna asta! La ce se întâmplă acum în lume… ea tot zice că va fi bine!”.

Zic, da. Pentru că eu ştiu ce am în suflet. Şi ce am de făcut. Şi n-am de convins pe nimeni de nimic. Am doar de motivat. Pe mine şi pe toţi cei care sclipesc a speranţă.

Nu mă lupt cu ignoranţa şi superficialitatea oamenilor, ci lucrez alături de valorile alea reale şi de tot ceea ce contează de fapt cu adevărat. Respir pe principiul… nimic nu e sortit, totul e ales. Ah, şi nu-mi pasă deloc dacă de la distanţă sunt luată drept arogantă sau ciudată. Pentru că numai cine cunoaşte măcar puţin despre ceea ce scriu eu aici acum înţelege. Cât despre ceilalţi… ceilalţi sunt de îmbrăţişat cu mult drag şi cu o deplină compasiune. Iar mai apoi de sprijinit. Pentru că… noi am fost în locul lor, ei în al nostru nu. Exact ca un părinte cu propriii copii. Pentru că nimeni nu e rău, în schimb încă sunt mulţi cei care n-au noţiunea binelui corect întipărită în minte. Şi nici mintea corect întipărită în suflet. Şi nici sufletul la locul lui.

Pentru mine… odată ce-am înţeles care-i mersul treburilor de fapt… viaţa a devenit o comoară. S-a transformat din ceva banal, clasic, standard… în ceva uau!, în ceva cu esenţă. Cu sens. Cu rost. Iar problemele… au devenit provocări. Greutăţile… ambiţii îmbibate cu entuziasm. Iar rezultatul… rezultatul este de fiecare dată încununat cu lacrimi de fericire. Şi cu o mulţumire fără limite.

Pentru că acum, când cineva nu mă înţelege, nu mă mai frustrez. Ci înţeleg eu la rândul meu de ce nu sunt înţeleasă. Şi fac ceva în privinţa asta… pentru a ajuta pe cât mai mulţi să vadă lucrurile şi altfel decât deja o fac. Pentru că acum nu mă mai chinui să folosesc cuvintele ca să conving pe ceilalţi cu ce şi de ce am eu dreptate. Acum folosesc cuvintele cu o plăcere continuă… doar ca să creez simple matriţe în care şi ceilalţi să încapă… astfel înţelegându-se poate un pic mai bine.

Viaţa este în sine o provocare. Una frumoasă. Iar noi avem toţi absolut tot ce ne trebuie ca să o trăim la limita maximă a frumuseţii ei.

De-asta suntem atât de amestecaţi în lume. De-asta unul tace şi altul vorbeşte. De-asta unul face rău şi altul face bine. De-asta avem minte şi suflet. De-asta există totul aşa cum există.

Ca să aflăm. Să gândim, să discernem şi să acţionăm. Să învăţăm, să dezvoltăm şi să transmitem mai departe. Din generaţie în generaţie. Până când lumea noastră devine una cu Dumnezeu.

Lasă un răspuns