Pentru că nu prin ochii celuilalt privim viaţa

Încă de la prima vedere a cuiva obişnuim să catalogăm respectiva persoană ca fiind într-un anumit fel. Uneori avem dreptate, alteori tindem să ne înşelăm. Dar niciodată să ne abţinem. Mai mereu obişnuim să punem etichete. Din start. Pe orice. Pe oameni, pe păreri, pe proiecte, pe vieţi, pe poveşti. Mai mereu tindem să le încadrăm pe toate, de la prima atingere, într-un anumit tipar. “Lasă că mai am eu o cunoştinţă care la fel a făcut şi n-a fost bine.”, “Am mai auzit eu poveşti de-astea care-au sfârşit rău.”, “Am mai întâlnit eu oameni de-ăştia, ştiu eu ce naţie sunt.” şi multe alte mari greşeli pe care le facem chiar noi… sau pe care le luăm în considerare, fără să gândim, când le auzim la alţii din jurul nostru.

Obişnuim să evaluăm aproape instant orice ne pică la îndemână. Şi cel mai aiurea este faptul că, în majoritatea cazurilor, ne înşelăm. Pentru că impulsivitatea e doamnă la ea acasă şi are un cuvânt de spus. Singurul de altfel. Singurul şi, adesea, greşit. Pentru că primul gând al nostru nu e spus de intuiţie, ci de frustrări, ofuri, dureri adunate în adâncul nostru. Pentru că găsim întotdeauna întâi bubele din capul celor ce ne înconjoară şi nu lucrurile bune. Pentru că vedem întâi umbra dintr-un peisaj, apoi dacă mai rămâne spaţiu şi de culori… sunt doar două, trei aruncate pe-acolo aiurea, fără semnificaţie.

Pentru că suntem aşi la a judeca. Pentru că, noi neavând cevaul nostru, ne legăm de cevaul cel mai apropiat din jurul nostru. Şi ne comportăm cu el de parcă am fi cei mai mari specialişti, de parcă ne-am fi născut învăţaţi, de parcă noi l-am fi inventat şi acum am fi singurii care-i cunosc până şi cea mai nevăzută părticică. Pentru că încă suntem nişte slabi şi nişte săraci sufleteşte. Pentru că nu ne vine să ne legăm de sacii de gunoi adunaţi în noi şi mai bine ne legăm de ceva frumos din jur. Mai bine tragem noi tot prin mocirla sufletului nostru, că de ce să fie la alţii frumos dacă la noi nu e? De ce să ne bucurăm de binele altuia când noi nu-l avem pe-al nostru? N-ar fi cinstit, aşa-i?

Suntem cu toţii nişte fiinţe sociale, dar am cam uitat… sau încă n-am învăţat… cum să ne comportăm în societate. În ciuda faptului că avem o atât de mare nevoie de cel de lângă pentru a supravieţui în comuniune şi pace… ne îndoim de el înainte de a-i da o şansă. În loc să vedem sprijinul în jur, vedem întâi posibilitatea de a fi răniţi. În loc să vedem frumosul, vedem întâi ameninţarea. Şi-am zice că-i aşa pentru că “uite în ce lume rea şi urâtă trăim!”. Şi totuşi întreb… nu cumva e aşa pentru că… “uite ce rău şi urât e interiorul nostru!”? Nu cumva interiorul şi spaimele din el ne determină să vedem în jur întâi întuneric şi pericol? Nu cumva propriul nostru mod de a gândi şi de a acţiona ne determină să interpretăm astfel şi exteriorul?

Când auzim ceva plăcut, frumos, interesant despre ceva sau cineva din exteriorul nostru… avem o primă tendinţă de a strânge din fund şi de-a trece la defensivă. “Aş fi făcut şi eu, dar X şi Y au fost de vină că n-am făcut.”, “Mi-ar fi plăcut şi mie, dar aia şi aialaltă, aşa şi pe dincolo”. În mintea noastră în momentul ăla se declanşează o adevărată revoltă. Frustrarea din noi nu mai vede bucuria ăluia de lângă. Ea vede atunci doar absenţa ei din propriul interior. Şi reacţionează. Se scuză. În momentul ăla… noi simţim nevoia să explicăm de ce nu şi noi. Apoi trecem la felul doi. Starea cu numărul doi. Vulpea cu strugurii ei acri. Oricum noi nu ne-am fi dorit de fapt să facem sau să avem lucrul respectiv. Pentru că n motive inventate şi scornite pe moment… sau poate auzite pe la alţii ca noi. Oricum nouă nu ne-ar fi plăcut. Că noi suntem bine aşa. Nu ne lipseşte nimic. Suntem bine aşa. Suntem perfecţi chiar!

Când, de fapt… interiorul ne plânge. Urlă chiar! Când, de fapt… am da orice să facem şi noi. Să avem şi noi ceva despre care să povestim altora, aşa cum alţii ne povestesc nouă. Am vrea şi noi un ceva al nostru. Dar ne e frică. De eşec, de singurătate, de critică, de pierdere. Şi mai bine stăm aşa. Mai bine n-avem nimic decât să avem ceva de pierdut. Nu?

Nu! NU! De n ori NU! Pentru că şansele de reuşită sunt mai mari atunci când avem acel ceva al nostru pe care am putea risca să-l pierdem… decât când n-avem nimic. Pentru că mai mari sunt şansele să fim apreciaţi atunci când avem acel ceva al nostru despre care s-ar putea spune lucruri… decât când n-avem nimic. Pentru că mai mari sunt şansele să trăim atunci când acţionăm… decât atunci când nu facem nimic altceva în afară de a discuta pe alţii. Pentru că fiecare avem în noi talent şi har, nu doar alţii.

Pentru că putem. Rămâne doar să vrem. Şi să începem să facem lucruri pentru ceea ce vrem.

Lasă un răspuns