Pe unii ne cam doare la… buzunare

Dar ce-om face cu banii nici nu ştim. Că acu’ îi avem, acu’ nu-i mai avem. Şi măcar de s-ar vedea ceva în urma lor. Nimic… praf şi pulbere. Am mâncat azi şi mâine om vedea noi. Nu mai spun de nenorocitul ăla de câmp energetic plin de bube şi hibe şi blesteme de genul “Să dea Dumnezeu să n-ai parte…” sau eu mai ştiu ce urări de bine adunate de-a lungul vieţii… vieţilor… avem. Nu mai spun! Şi nu mai spun nici de programele greşite în care ne adâncim singuri, din ce în ce mai mult, pe zi ce trece… programe de genul “Eu nu pot.”, “Eu n-am bani.”, “Eu nu sunt făcut pentru mai mult de atât.” şi altele care ne desenează în faţă căi şi direcţii greşite, pe care noi alegem să mergem în viaţă.

N-a zis nimeni să fim preşedinţi. Dar un pictor bun se poate. Un sudor bun la fel. Un dresor de câini. Un modelator de obiecte în lut. Un programator reuşit. Sau designer de interioare. Sau de acoperişuri. Sau un florar cu gust ca nimeni altul. Sau un croitor de perdele aparte. Mă, orice! Absolut orice meserie făcută cu drag şi din suflet devine pasiune pe bani. A fi un om reuşit pe funcţia lui nu înseamnă musai a fi ‘domn’ director’ în nu ştiu ce corporaţie de prestigiu. A fi un om reuşit pe funcţia lui înseamnă a fi grădinarul ăla pe care îl ştie un oraş întreg. Înseamnă a fi contabila aia la uşa căreia se îngrămădesc toţi cu actele. Înseamnă a fi femeia aia de serviciu după care toate hotelurile aleargă. Înseamnă a fi omul ăla cunoscut şi recunoscut de întreaga lume pentru munca aia mişto care-i iese din minte, suflet şi mâini.

De ce nu fac oamenii bani? Pentru că nu înţeleg că munca şi pasiunea trebuie să lucreze în aceeaşi echipă. Pentru că ei lasă pasiunea acasă şi iau cu ei la birou doar capacitatea de a munci. Capacitate care oricum e menţinută astfel la un nivel mediu, dacă nu chiar minim, pentru că, dacă nu muncim cu drag, nu muncim nici cu spor. Pentru că, dacă muncim doar pentru bani, iar munca în sine nu ne aduce nicio satisfacţie la nivel emoţional şi spiritual, muncim anapoda. Sec. Aiurea. Şi, deci, pe bani nu la fel de mulţi cum am putea câştiga dacă visul nostru s-ar regăsi în munca noastră.

Cred că, pe lângă faptul că am uitat ce ne dorim de fapt, ne-am şi pierdut de-a lungul timpului în orgolii. În orgolii şi în ruşini greşit fondate. Acum e ruşinos să aspirăm într-o cameră de hotel în urma altora, e ruşinos să spunem că iubitului nostru îi place să monteze instalaţii electrice în locuinţe, e ruşinos să vândă mama flori în colţ de stradă sau legume în piaţă. Acum e ruşinos dacă suntem altceva decât o familie de CEOs, CFOs şi alte de-astea al căror înţeles nici măcar nu-l cunosc de cele mai multe ori. Acum e ruşinoasă meseria de secretară, dar pe-asta ne-am gândit noi s-o îndulcim schimbându-i denumirea în ‘asistent manager’. Adică secretara nu mai e secretară, e asistenta domnului director acum. Mare fâs…

Acum, în loc să ne pierdem în cifre de prea mulţi bani, ne pierdem în denumiri şi în funcţii cât mai mari. Mari, dar degeaba. Că bani canci. Acum până şi ăia mai marii mor de foame şi nu mai ştiu de unde să strângă şi de ce parte să mai tragă cu dinţii.

Ce ne lipseşte? Educaţia. Am devenit nişte needucaţi. În ale vieţii, în ale muncii şi în ale finanţelor. În tot. Adică, după ce că n-avem bani că nu ştim să-i facem, mai şi suferim, fălindu-ne cu cine suntem noi de fapt, crezând că păcălim pe cineva. Unde ne-am pierdut? Care parte a acestei “evoluţii” de până acum a reprezentat declicul vieţii şi culturii noastre? Când am devenit atât de obsedaţi de bani încât am încetat să îi mai şi facem? Păi Dumnezeu mai ştie…

Dar eu am făcut ceva. Eu mi-am trecut totul pe foaie. Ca un om îngust. Cu liniuţă. Vise, pasiuni, capacităţi, talente, obişnuinţe bune, proaste… le-am analizat pe toate cu atenţie, am tras linie sub ele şi am scris concluzia… “Pot să fac bani din ceea ce-mi place.”. Şi fac. Cine urmează?

Lasă un răspuns