Pe noi ne doare-n cot de timp. Pe timp de noi nici măcar acolo

Şi nu înţelegem. Deloc. Suntem cu toţii nişte oameni mari… imaturi. Când eram copii eram mai cu ţigla pe casă. Voiam lucruri pe-atunci. Le ceream. Plângeam dacă nu le primeam. Ne zbăteam în mâinile părinţilor noştri să facem de unii singuri una, alta. Visam să devenim ceva. Ei bine… nu ştiu ce anume s-a întâmplat pe măsură ce-am început să creştem, dar ceva ne-a făcut să fim delăsători. Să avem impresia că timpul stă după noi şi după cheful nostru. Sau lipsa acestuia. Ceva ne-a făcut să credem că viaţa ţine pentru totdeauna şi că e timp “mâine” pentru toate.

Şi dacă timp parcă ar fi şi astăzi un pic… îl pierdem cu lucruri pe care n-ar trebui să le facem de fapt. Îl investim în lucruri care nu ne definesc şi care nu ne vor returna nicicând în vreun fel investiţia făcută. Dacă găsim puţin timp şi astăzi… îl irosim plângându-ne. De locul de muncă, de şefi, de relaţii, de cât de tare e perna pe care doar ce-am cumpărat-o şi de cât de rău ne doare gâtul în fiecare dimineaţă din cauza ei, de salariul pe care-l avem, de vecini, de copii, de neamuri, de gropile de pe străzi, de nenorociţii ăia de americani că… săracii, ce preşedinte şi-au tras, de pisica din colţul străzii, de toate alea de ne sâcâie nouă bibilica. Ne plângem. Fără să şi facem ceva. Ah, ba facem, ce zic eu?! Ne amărâm. Mai mult decât ne-au amărât alţii oricum înainte. Ne amărâm pe timpul nostru. Ne umplem cu şi mai mult negativism. De parcă nu l-am avea deja destul strâns de-a lungul timpului din urmă. De demult. De vieţi întregi. Vieţi folosite prost.

Timp nefolosit pentru a creşte, ci folosit pentru a… stagna. Pentru a vegeta. Ca o iederă pe dosul casei. Dă-ne, Doamne, umbră, că noi stăm bine aşa! Timp pierdut. Când l-am putea prea bine folosi pentru a învăţa nişte lucruri noi. Sau pentru a ne aminti măcar ce-am fost şi de unde venim. Şi de ce. Pentru a ne aminti de noi copii entuziaşti şi maturi, dornici de viaţă, dornici de a învăţa, dornici de a afla tot despre tot.

Totul se întâmplă din cauza creieraşului nostru. El este aşa, ca o maşinărie complexă, plină de rotiţe care se mişcă una pe cealaltă. Iar dacă prima rotiţă care trebuie să le împingă pe restul în mişcare zice “Mie mi-e lene.” sau, mai rău, “Nu pot să fac asta.”, “Nu sunt în stare de nimic.”, “Eu nu sunt om care să aibă propria afacere.” şi alte de-astea de ne fac să zacem… apăi nici că vom face altfel de cum gândim. Dacă noi ne acuzăm de epuizare dinainte să fi mişcat măcar un deget… epuizaţi murim. Şi degeaba.

Noi ce pasiuni avem? Păi unii dintre noi am zice ba că nu ştim, ba că avem câteva, dar n-avem talent să le punem în practică. Dar mă întreb… oare cam ce eforturi om fi făcut noi ca s-ajungem la concluziile astea? Mi-este imposibil să cred că există om care în sufletul lui să nu aibă pictat un tablou cu măcar o valoare a lui, proprie şi personală.

Şi tind să cred că… n-am făcut niciunul niciun efort pentru a descoperi ce, Doamne, iartă-mă, zace-n noi. Doar am pierdut vremea bătând apa-n piuă la greu. Că din gură dăm, păi nu dăm noi?! Nu ne mai satură Dumnezeu de câte ştim să zicem. De făcut e mai greu. Planuri în cuvinte ştim brici. Planuri în practică… lăsaţi! Să facă alţii. Că noi nu putem. N-avem talent. N-avem bani. N-avem susţinere. N-avem ce ne trebuie. Şi nici timp. Că suntem prea preocupaţi de mizerii întreaga noastră stare de veghe ca să mai rămână din ea şi pentru ceva bun şi constructiv.

Cum ar fi să ne punem fundurile pe-o plută şi să ne împingem în largul mării? Aşa, fără nicio direcţie, fără niciun nimic?! Fără mâncare, fără adăpost, fără nicio idee despre ce intenţionăm să facem şi unde să ajungem?! Cum ar fi, ă?! Nasol, da. Păi cam aşa e şi cu viaţa noastră. Fără planuri. Fără direcţie. Totul mecanic. În dorul lelii. În bătaia vântului. Ce să ne mai batem şi noi capul?! Să-şi bată alţii…

Ne comportăm de parcă am pluti ca floricelele aşa, pe timpul altora, nu pe al nostru. Petrecem timp cu oameni care nu ne fac cu nimic mai buni, petrecem timp cu capul înfipt în fel şi fel de aparaturi de ultimă generaţie care storc până şi ultima picătură de creier din noi, petrecem timp prin malluri mai mult decât în biblioteci, cheltuim bani mulţi pe lucruri artificiale şi de niciun folos real, în loc să-i dăm pe ceva util, pe un sărac, pe un animal amărât, pe un curs de destupat minţi, pe ceva ce-ar mai putea lărgi strânsoarea asta sufocantă din jurul sufletului nostru chinuit.

Ne batem joc. Şi nu doar de timp. Că lasă-l încolo pe timp. Doar că… odată cu el, ne pierdem şi noi. Secundă de secundă. Şi măcar de l-am dormi. Dar nici de dormit nu mai avem răbdare. Că stăm la seriale până noaptea târziu şi ne trezim cu noaptea-n cap să mergem la o sclavie de loc de muncă. Nu mai gătim, că avem la botu’ calului mâncare rapidă. Rapidă şi de plastic. Plină de pesticide, insecticide, otrăvuri şi ce mai punem noi în ele. Că ce mai contează ce-are mâncarea în ea atâta vreme cât e bună la gust?

Să trăiască lejeritatea cu care trecem prin viaţă. Şi lenea. Şi confortul ăsta greşit pe care ni l-am creat odată şi pe care continuăm să-l întreţinem… nefăcând ceva concret cu secundele, minutele, zilele şi anii noştri. Că riscul e risc. Dacă nu merge? Dacă, Doamne, fereşte, se întâmplă ceva nasol? Dacă ne cade ceru-n cap? Nu, nu. Mai bine cătinel aşa. Cătinel, cătinel şi degeaba. Vieţi irosite.

Zilele trecute m-a întristat un domn în vârstă. Urâcios şi întunecat. El m-a împins să scriu asta. Pentru că îl studiam şi observam că oamenii ajung la vârsta lui nişte trişti. Şi nişte îmbufnaţi. Şi nişte răniţi nevindecaţi vreodată. Cu toţii tindem să trăim aceste vieţi cum nu ne e deloc pe plac. Dar ne complacem noi cumva. Ce nu înţelegem încă este că nivelul fericirii noastre creşte odată cu nivelul succesului nostru. Şi scade la fel. Iar succesul nu cade din copac. Şi nici din cer. Ci din minte. Şi din suflet. Şi din idei scornite din propria noastră imaginaţie. Şi puse mai apoi în practică.

Dacă încă nu ne bucurăm de viaţă… înseamnă că ceva trebuie schimbat. Aş zice să începem chiar cu noi.

Lasă un răspuns