Pe cât de grosolană e jignirea, pe atât de mare-i suferinţa din spatele ei

Ne place tare mult să arătăm cu degetul. Că ăla e urât, că ăla e ciudat, că ăla e nebun, că agresiv, că limbaj urât, că prost. Că fiecare om are câte ceva în neregulă, iar acest ceva nu ne lasă pe noi să dormim noaptea liniştiţi. Că dacă n-ar fi… nu s-ar povesti. Adică nu s-ar bârfi. Că ce ne mai place să bârfim… şi să criticăm. Să-i scuipăm pe toţi de-acasă, din faţa televizoarelor şi a calculatoarelor. Ce ne mai place să o scormonim pe vecina în sacoşă când vine de la piaţă… aşa, doar din priviri, ca să aflăm şi noi ce mai mănâncă lumea. Şi de câţi bani. Apoi să întrebăm pe alţii oare de unde-or face vecinii bani ca să cumpere atâtea? Că sigur nu din ceva curat. Că aşa fac oamenii în ziua de azi bani. Toţi nişte nenorociţi care fură. Nişte gunoaie. Doar noi suntem nişte curaţi. Atât. În rest… nişte ne-no-ro-ciţi! Da’ nu ne-om sătura odată de-atâţia scuipaţi de şters?!

Că aşa vedem noi, întâi aşchia din ochiul ăluia de lângă, că bârna din al nostru e prea mare şi ne-am obişnuit cu ea de parcă ar fi chiar fundalul vieţii noastre. Sau chiar este. Pentru că un om cu un băgăjel drăguţ şi luminos atârnat în mână nu jigneşte. Nu se strofoacă să se ridice în ochii celorlalţi şi în societate aruncând cu pietre în alţii. Un om împăcat cu el şi cu lumea se bucură din plin de ceea ce este, de viaţa pe care o are şi de tot ceea ce îl înconjoară. Simplu.

În schimb oamenii care suferă… oh!

Când suferim… fiecare gând, acţiune, cuvânt, bucăţică de suflet… tot ce însemnăm noi… este impregnat cu propriile noastre suferinţe. Şi e şi logic ce zic eu. Ca să facem un aluat de pâine amestecăm făină, drojdie, apă călduţă, zahăr şi sare. Ca să scoatem o pâine crescută frumos… drojdia nu trebuie să fie păstrată în nişte condiţii care o fac să-şi piardă efectul. Altfel… pâinea noastră nu mai creşte. La fel şi cu ce ingrediente avem noi prin interiorul nostru de pus în cuvintele pe care le scoatem afară. Sunt răni deschise pe undeva? Acoperite sub preş şi uitate acolo? Păi nu răsună ele în produsul finit? Ba răsună. De-asta toţi care abordează, sub o formă sau alta, ideea vindecării şi dezvoltării personale spun că suntem ceea ce gândim, mâncăm, iubim, primim… iar în cazul de faţă… vorbim. Pentru că bârna aia mare din ochiul nostru e atât de mare că noi nu mai suntem în stare să conştientizăm ce răni au crescut-o în halul ăla. Ba chiar nici măcar nu ne considerăm umbriţi de vreun pic de greşeală.

Cine, noi?! Nu, dom’le, alţii. Noi nu. Noi doar avem grijă să îi criticăm pe toţi, să îi orânduim, numai teoretic, aşa cum ar fi “bine” să fie, să dăm indicaţii despre cum să facă alţii lucrurile să meargă “bine”, să compunem o listă cu greşeli şi-apoi cu atribuţii pentru toţi şi toate din lumea asta mare. Pentru copiii noştri, pentru toate neamurile, pentru vecini, pentru duşmani, pentru ‘ăia de la stat’, pentru ăia din fundul nu ştiu cărei ţări despre care parcă am auzit noi la ştiri că nu ştiu ce au păţit, pentru toţi, toţi, să nu scape unul! Ba unii am ajuns şi până la Dumnezeu. Păi ce, ştie Dumnezeu mai bine decât noi ce e de făcut?! Nuuu! Nu ştie! Că el are treaba lui acolo sus. Noi trăim aici, printre proşti şi inapţi, nu el! Noi! De-asta noi suntem cei în măsură să dirijăm tot. Şi să jignim… pentru că nouă ni se cuvine.

Aşa fac oamenii care le ştiu pe toate… în teorie. Şi tot ei sunt şi plini de răni. Şi frustrări. Şi frici. Şi caută să le ascundă pe toate arătând opusul a ceea ce au înăuntru. Doar că… ei nefiind încă în pielea unuia cu sufletul curat, n-au de unde să ştie că omul ăla cu sufletul curat nu urlă în exterior mai nimic. El tace. Ascultă. Respiră. Şi face. În linişte. Gălăgia este în interiorul lui. Cultura, inteligenţa, urletele de fericire, educaţia şi toate celelalte minunăţii ale lui se desfăşoară în mod zgomotos doar în el. Înăuntru. Şi din exterior toate i se pot citi numai în ochi. Şi în fapte. De către cine ştie să citească aşa ceva, bineînţeles. Pentru că cine nu ştie… e posibil să ia imediat un patent ca să-i scoată globul ocular şi toată viaţa, eventual, pe-acolo prin gaura rămasă. Că sigur e ceva suspect ascuns în spatele privirii şi-n spatele faptelor lui. Are sigur un interes. Prea străluceşte el aşa, în linişte. Sigur a făcut ceva în neregulă. Nu răspunde provocărilor, nu ripostează, n-are replici de dat, nu nimic. Siiigur, sigur a făcut ceva şi încearcă să ascundă. Şi noi, supereroii supereroilor, trebuie să salvăm lumea de ei. Să-i jignim. Să-i provocăm. Să scoatem adevărul din ei la suprafaţă. Pentru ca mai apoi să fim aplaudaţi. Să fim aclamaţi de mulţimea recunoscătoare. Să fim confirmaţi şi recunoscuţi cu medalii şi laude. Să ne hrănim frustrările…

Ce facem, de fapt, când jignim? Luăm o gură mică de aer. Ne descotorosim de ceva negativ din noi. Scuipăm ce nu ne prieşte. În mod instinctiv. Aşa cum face şi organismul temperatură atunci când detectează un corp străin în interiorul lui. Ca el şi noi. Prezenţa unei infecţii energetice în sufletul nostru dă minţii noastre o stare febrilă şi nu ne simţim bine până nu dăm afară măcar un gram din infecţia aia. Sub forma jignirilor şi a răutăţilor.

Dacă studiem cu atenţie, în linişte, fără a ne lăsa afectaţi… un om care jigneşte… putem observa cu foarte mare uşurinţă tristeţea din spatele furiei lui. Putem înţelege imediat ce suferinţă are, ce îl apasă… ce îl determină, de fapt, să spună ceea ce spune. Ce îl face să fie astfel în exterior. Şi, cu siguranţă, nu mai devenim nicicând tentaţi să îi răspundem. Cel puţin nu într-un mod agresiv. Pentru că, odată înţeleşi aceşti oameni, compasiunea pune stăpânire pe noi. Şi-odată ce compasiunea pune stăpânire pe noi… reuşim să acţionăm în sprijinul lor şi nu împotriva. Pentru că nu un schimb de replici usturătoare şi mereu contradictorii este soluţia problemelor lumii în care trăim. Ci înţelegerea surselor şi… tratarea lor.

Pentru că un om împăcat cu el nu oferă în jurul lui nimic altceva în afară de… pacea sa interioară.

Lasă un răspuns