Pe cale de dispariție?

Din ce în ce mai rar auzim de relații reușite, nu-i așa? Din ce în ce mai dese-s eșecurile. Mai avem puțin până la a privi o imagine cu o relație fericită… într-o vitrină a unui muzeu. “Muzeul fosilelor pereche”… nu mai e mult până acolo.

Ne-am schimbat criteriile de împerechere. Nu ne mai place dulceața din priviri, nu ne mai place zâmbetul ăla prost la vederea celuilalt. Nu ne mai plac… relațiile. Ne plac selecțiile acum. Care are material mai mult în format fizic, nu sufletesc. Care are botul sau prohabul mai umflat, care mașina sau piscina mai lungă.

Nu ne mai place să avem alături un om care să ne susțină visele și pasiunile. Care să aducă un plus în noi, care să ne determine să creștem și să vrem și mai mult de la noi înșine. Nu ne mai plac oamenii… inteligenți. Cel puțin nu mai inteligenți decât noi, că ne doare la orgoliu. Acum vrem un om alături de care să umplem perioada aia care ține “până la moarte” cu vacanțe și nebunii exotice, nu cu momente simple de fericire.

Ni s-a luat și de a fi adorați. Ni s-a luat de respect și de bune maniere. Ni s-a luat de a împărtăși aceleași opinii. Ce dacă unul trage hăis și altul cea? Ce dacă ne ignorăm seara la culcare? Important e să fim acolo, la inventar. Să afișăm un cuplu la ieșirea pe ușă.

Nu mai știm să ne iubim ca să fim iubiți. Știm doar că avem o dependență de hrănit. Ce mai contează cu cine? Hrană să fie… Nu mai contează confortul alături de un om. Contează doar ‘alături’ ăla. Să nu fim singuri.

Încrederea? Basme. Nu, nu zic că n-o mai avem. Zic doar că nu ne mai pasă dacă o avem sau nu. Așa de mult iubim noi… Sunt probleme pe drumul împreună? Cui îi mai pasă de ele? Mergem înainte. Cu ele cu tot. Cu încredere sau fără. Oricum nu ne pasă. Acum cică e sănătos să înșeli. Au demonstrat-o cercetătorii ăia care demonstrează de toate, la orice oră din zi și din noapte. Sunt unii care merg chiar de mânuță la înșelat. Pardon, schimb, că cică nu se cheamă înșelat, se cheamă schimb.

Nervii? Nu, în ziua de astăzi nu ne rezumăm la a-l enerva doar, din când în când, pe cel care ne este partener. Nu. Noi îl distrugem. Vorbim despre o competiție adevărată aici, nu glumă. “Prietenii mei, prietenii tăi”, “jumătatea mea de pat, perna mea”. Mai avem puțin și trasăm culoare și săgeți cu indicații, pe unde trece unul și pe unde trece celălalt. Cu sens giratoriu, priorități și alte nebunii de circulație.

Ne sufocăm? Ba din contră. Am tras atât de mult cu dinții de libertate în cuplu, dom’le, că acum suntem fiecare cu viața lui. Până și concediile le facem separat, că doar de, ne vedem toată ziua, nas în nas, acasă.

Nu mai reparăm. Aruncăm direct la gunoi ce scârțâie. La ce bune provocările în viață, când toate ar trebui să fie simple, nu?

Prea simple. Prea simpliști am ajuns. Nu mai construim, căutăm de-a gata. E cu defect? La gunoi! Ce nu-i ca la carte nu se pune. Nu e om. De parcă ne-am născut toți învățați…

Responsabilitate? Păi pentru ce? Avem un ego de întreținut. Iar asta presupune o deplină lipsă de responsabilitate. Nu ne permitem să fim trași la răspundere… pentru propriile noastre greșeli. Care greșeli, de fapt? Că noi nici măcar nu greșim…! Alții greșesc întotdeauna. “Tu ești de vină!” ăsta merge în orice situație. Pentru că noi suntem niște îngeri. Niște vulnerabili. Comunicarea ne rănește… ne face rău… ne simțim puși la zid. Ca niște victime ale comunismului!

Să ne mai șoptim secrete? Da’ ce, suntem proști?! Și “dacă urlă ăla-n gura mare apoi pe la alții”? De parcă stăm în casă cu dușmanul, nu cu iubirea vieții noastre. Nu, nu ne mai permitem să fim sinceri, naturali, liberi. Ne limităm și avem grijă la fiecare mișcare pe care o facem.

Un sprijin? În partenerul de viață?! Doamne, ferește-ne! În cine?! În așa oameni iresponsabili?!? Mai bine noi cu mânuțele noastre, decât să facă cine știe ce prostie.

De ce toate astea? Nu, nu pentru că suntem niște victime ale zilelor noastre, ci pentru că… astea ne sunt alegerile. Alegem pe ochi frumoși, nu înțeleși. Și nici nu acceptăm faptul că fiecare relație are și ea bătăliile ei, fără să fie însă neapărat un întreg război.

Noi nu înțelegem că partenerul de viață ar trebui să fie omologul nostru, colegul de echipă, cel mai bun prieten, “fericirea are chipul tău”, de-astea…

Ne vedem, așadar, la muzeu?

Lasă un răspuns