Oricât de mulţi am fi, ne iubim doar câte doi

Obişnuim să confundăm orice emoţie, orice slăbiciune a noastră… cu iubirea. Obişnuim să ne imaginăm iubirea în obsesii, obişnuim să creăm iubirea din superficial, din bani, din concepţii, din lipsuri, din ranguri şi diferenţe.

Unii oameni se iubesc în funcţie de numărul de proprietăţi, alţii în funcţie de numărul de şcoli terminate. Unii nu se iubesc de frică, alţii se iubesc din prea multă dependenţă. Unii se iubesc în pumni, alţii pe unde şi cu cine apucă. Unii se iubesc cu plata înainte, alţii cu plata la zi. Fiecare… după posibilităţi. Însă prea puţini se mai iubesc… cu adevărat.

Prea puţini mai caută, în ziua de astăzi, să cunoască această legătură între ei şi omul lor. Omul lor de suflet. Prea puţini mai caută să afle cum este să iubească pe cineva atât de mult… încât să fie dispuşi să nu-i vadă ochii ani întregi, doar pentru că timpul ştie mai bine că fiecare are câte ceva de făcut separat… înainte de a fi din nou împreună. Şi din nou. Şi din nou.

Prea puţini mai caută să simtă cât sunt de neînsemnate distanţa şi tăcerea atunci când la capătul celălalt al firului de linişte e omul iubit.

Prea puţini mai ştiu că, atunci când iubim, o zi devine nimic, o săptămână devine nimic, un an la fel. Pentru că timpul nu există. Pentru că, peste el, există iubire. Şi intuiţie. Şi comunicare în gânduri. Şi în suflet. Pentru că nu e nevoie să vedem sau să auzim omul iubit ca să ştim ce face. Pentru că nu e nevoie să-l vedem ca să ştim cum arată. Pentru că deja ştim. Tot. Pentru că e acolo, orice am face. Şi orice ar face oricine.

Pentru că sufletele legate de iubire nu se despart niciodată. Ele doar se iubesc. Indiferent de rang, de cultură, de avere, de familie, de orice. Pentru că sufletele care se iubesc s-au mai iubit şi-n altă viaţă. În fiecare viaţă. De când există ele. Pentru că, oriunde le-ar conduce viaţa şi ceilalţi oameni din jur, sufletele care se iubesc ştiu întotdeauna drumul înapoi spre “împreună”. Pentru că întregile lor vieţi, fie la un loc sau separat, înseamnă, de fapt, numai şi numai “împreună”. Indiferent de împotriviri, de nepotriviri, de piedici, de orice.

Pentru că sufletele care se iubesc înţeleg de ce se află acolo unde se află, pentru că sufletele care se iubesc se uită în urmă fără regret şi cu mândrie pentru ceea ce au fost, pentru cum au evoluat şi pentru cum au ajuns să fie. Datorită iubirii.

Pentru că iubirea nu judecă. Şi nu are nici diplomă. Şi nici nevoie de mai multe case. Ci doar de una. Întreg pământul. Sub albastrul cerului. Pentru că iubirea nu are un anumit loc. Şi nici timp.

Pentru că iubirea e liberă. Ea nu are reguli. Şi nici constrângeri. Nici mamă şi nici tată. N-are nimic altceva în afară de două suflete pe care le uneşte. Oriunde ar fi ele. Oricine ar fi ele. Şi oricât de departe unul de celălalt.

Pentru că iubirea nu e după asemănarea chipului sau a societăţii. Ea e după asemănarea sufletelor. Şi, oricâţi am fi, de-asemănat ne-asemănăm doar câte doi. Restul… sunt doar poveşti de viaţă.

Lasă un răspuns