Ori continuăm să ne ascundem sub preş odată cu gunoiul, ori începem, în sfârşit, să trăim

Noi suntem aşa, de fel, foarte cu pieptul înainte, frumoşi şi deştepţi foc, dar, în acelaşi timp, suntem nişte plângăcioşi şi nişte delicaţi. Avem standarde ridicate şi pretenţii de numa’ numa’, dar ne lamentăm de nu ne mai satură Dumnezeu de atâta lamentare. Noi suntem sfinţii sfinţilor, restul sunt toţi nişte draci. Noi le ştim pe toate, le-am văzut pe toate, le-am trăit pe toate, pe noi ne-au hulit toţi, ne-au izgnonit toţi, ne-au batjocorit toţi, ceilalţi au fost numai şi numai pupaţi în dos şi plini de bucurii şi de fel de fel de minunăţii.

Ce ne mai place să ne plângem, aşa-i? Că ne-am născut într-o societate lipsită de logică şi morală, că ne-am născut în mijlocul nedreptăţilor şi-al prostiei şi-al ignoranţei şi de-asta suntem noi aşa de lipsiţi de noroc şi de privirea lui Dumnezeu îndreptată către noi. Că ne-am născut roboţi, sclavi, vai de neamul nostru. Că toţi ne spun ce să gândim, ce să facem, ce să muncim, ce să mâncăm, ce să îmbrăcăm, în ce să credem. Că spiritul de turmă e în floare şi că suntem vai mama noastră. Din cauza lor. Că noi, de felul nostru, am fi nişte aşi, dar ei, nenorociţii, nu ne lasă. Ei, nu…

De parcă ne-ar ţine priponiţi… De parcă mintea noastră nu e liberă să gândească, să se întrebe, să cerceteze. De parcă sufletul nostru nu e liber să simtă, să discearnă, să-şi aducă aminte. De parcă paradisul e la degetul lor mic. De parcă existenţa e inclusă în om, nu omul în existenţă.

Da, ştiu că nu găsim la tot pasul oameni cu care să vorbim despre ciudăţenii de-astea de genul reîncarnării, despre energii pozitive şi negative, despre blocaje, blesteme şi alte subiecte de-astea puse sub cheie de-a lungul timpului. Ştiu că majoritatea oamenilor se uită la noi când scoatem aşa ceva pe gură de parcă am fi nişte dragoni cu şapte capete sau nişte vrăjitori călare pe mături, dar asta nu înseamnă că suntem singuri sau obligaţi să stăm la colţ. Înseamnă doar că nu cunoaştem toţi aceleaşi lucruri. De ce? Nu, nu pentru că n-avem acces şi voie, ci pentru că n-avem voinţă şi interes. Pentru că ne doare-n dosul ăla în care alţii sunt pupaţi. Nu pentru că suntem sinceri, dar neputincioşi, ci pentru că suntem ipocriţi şi leneşi.

Şi le băgăm, când şi când, pe-astea… “Timpul le vindecă pe toate.” şi “Cum o vrea Dumnezeu.”. De parcă Dumnezeu ne-a lăsat timp să ne batem joc de el şi viaţă să-şi bată el joc de ea. Nu, timpul nu le vindecă pe niciunele. Ba el chiar le adânceşte. Şi le umple de praf. Le uită acolo în noi, să ne apese din ce în ce mai tare, să ne încurce din ce în ce mai mult, să ne îngreuneze mersul pe măsură ce păşim. Şi nu, Dumnezeu nu joacă poker cu noi şi cu vieţile noastre. El doar ni le dă. Şi ne mai dă şi un suflet care poartă în el un veşnic adevăr, pe care noi însă suntem prea preocupaţi de suprafaţă ca să-l intuim. Suntem prea preocupaţi de ceea ce crede lumea despre noi, de sfaturile pe care aşa-zişii noştri prieteni ni le dau, deşi n-au ei nicio treabă cu ce ni se întâmplă nouă. Suntem prea preocupaţi să ne complăcem într-o minciună ordinară, în loc să păşim cumva în exteriorul ei şi să creăm un cerc mic de adevăr… acum mic… în care să investim prin ce-a rămas din viaţa noastră de acum înainte, prin educaţia copiilor noştri, prin educaţia copiilor lor, până când adevărul ăsta restrâns de-acum va deveni atât de mare, că minciuna nu va mai avea nici urmă de glas să influenţeze vreodată cumva ceva sau pe cineva şi va dispărea, în cele din urmă.

E confortabil pentru noi să ascultăm în linişte, decât să deschidem gura să spunem ce gândim, ce simţim, ce ne întrebăm în sinea noastră zi şi noapte poate, chiar şi cu riscul de a fi ridiculizaţi. Doar că nu ne întrebăm… oare cine ne-ar ridiculiza? Nişte unii cu mintea întreagă şi la locul ei? Nu, nişte unii tot slabi, din turmă. Atât.

Am primit o viaţă fiecare. Mai multe, de fapt, dar s-o luăm pe-asta, una, de acum. Şi-am trăit-o toţi orbi, surzi, muţi şi supuşi. Toţi cu o singură minte colectivă, programată frumuşel de către unii la fel de oameni ca şi noi, numa’ cu puţin mai mult tupeu. Care şi-au frecat la fiecare prostie implementată în mintea noastră palmele zicând “Ia uite şi la proştii ăştia ce-au înghiţit-o şi pe-asta!”. N-am văzut, n-am auzit. Nici acum nu vedem încă şi nici nu auzim. Poate doar aşa, pe şoptitelea, parcă ne mai ajunge câte ceva la urechi. Dar încă ne e frică să nu fim striviţi, dacă punem cumva prea multe întrebări sau dacă păşim cumva cu prea mult în afara cercului trasat. Ce nu înţelegem încă este că, în ritmul ăsta, tot striviţi ajungem. Tot mâncaţi de vii fără nicio milă. Tot săraci. Tot neştiutori. Tot sfiiţi. Tot nepupaţi în dos. Tot copleşiţi de greutăţi. Tot bolnavi. Şi, în cele din urmă, tot singuri.

Încă mai e timp… Încă n-am plecat pe drumul aiurea din intersecţia alegerilor. Încă avem posibilitatea de a alege. Ne schimbăm sau suferim în continuare? Începem să vorbim sau încă ne place prea mult căluşul rece dintre dinţi? Ne ridicăm şi ne scuturăm de praf sau ne place încă să şedem în fund pe jos, în praf şi uscăciuni?

Suflet avem, oricât ar vrea oricine să nu. Minte avem, oricât ar vrea oricine să nu. Combustibil avem nelimitat, oricât ar vrea oricine să ne facă să credem că nu. Suntem oameni încă, nu roboţi. Şi discernământul încă ne este trăsătură definitorie. Începem şi noi să-l punem în funcţiune, în loc să lăsăm pe alţii să discearnă în locul nostru, sau încă ne e lene?

Lasă un răspuns