Omul și maleficiile

N-am fost niciodată o persoană care să se plângă. Nici măcar când eram copil. Mă durea ceva, tăceam acolo din gură. Mi-era rău, boleam în sinea mea. Niciodată pe-afară. Ține și corpul cu mine, ce-i drept. Însă n-am să uit câte zile oi trăi cel mai crunt atac energetic suferit vreodată. Cel care m-a și montat, de altfel, pe calea asta, cred… Sau na, a fost poate capacul pus la toate strânse până atunci.

Era ultima zi dintr-un an. M-am trezit bine, dar, în scurt timp, mă simțeam de parcă mă loviseră vreo patru, cinci trenuri unul după altul. M-am târât, la propriu, prin casă de un rău cât toate cele dinainte la un loc… ori o mie… un rău la fel de inexplicabil și de nedefinit ca toate cele dinainte. Cum se face, cum nu se face… în același timp cu toate mizeriile astea care m-au însoțit, mai toată viața, parcă exact ca propria-mi umbră, am avut și… norocul… să am prin preajma mea… nu aceiași, ci aparent aiurea, aleatoriu și de nicăieri… oameni și din partea cealaltă a baricadei. De-ăia buni. Și nu doar că erau buni, dar aveau și câte-o tangență cu astea mai dubioasele… spirituale. Așa mi-a fost și-n ziua aia de sfârșit de an. După ce toată ziua mi-am descântat eu cum știam la vremea respectivă, după ce mai aveam puțin și-mi puneam și desfundătorul ăla de budă la gură, numai să scot odată ghemul ăla nenorocit din stomac… m-a sunat o fostă vecină, care tot aproape vecină îmi era, numai că la mai multe străzi distanță, să mă întrebe ce mai fac. Muream, aia făceam. Îmi doream să mor, eu, aia care nu se văita niciodată de nimic… îmi doream, pur și simplu, să mor. Să nu mai simt nici durerea aia de cap puternică de parcă aveam o bardă înfiptă-n tâmplă, să nu se mai miște nenorocita de colo, colo de fiecare dată când mișcam chiar și numai un centimetru capul, să nu mai am crampele alea ca pumnii întorși în stomac, să nu mai simt frisoane, greață, cald, rece, sfârșeala aia… moarte, jur..! Aia a fost moartea! Dar… m-a păsuit.

Se certase cu iubitul ei și petrecerea revelionul singură acasă. Vecina, nu moartea. Și mă sunase să mă întrebe dacă se întâmplă cumva… ca de obicei… să fiu și eu prin zonă, poate stăm împreună la o vorbă mai pe seară.

– Dacă nu mor până atunci, stăm…
– Ce-ai?
– Mi-e rău.
– Ce fel de rău?

Și i-am zis… așa, așa, așa. Și-a venit. Atunci, nu mai pe seară. Cu artileria grea după ea. Ce-avea și ea prin casă. Tămâie neagră, pelin uscat, salvie, agheasmă și ce-o mai fi avut, că nu mai țin minte. Noi ne știam așa, de prin fața blocului, de la o sămânță spartă vara, ca țărăncile venite la capitală. Nicidecum cu treburi de-astea mai… delicate. Nu mai știu ce mi-a zis în șoaptă acolo, dar mi-a zis pe la toate încheieturile și din toate direcțiile, apoi m-a afumat de-am zis că nu mai mor de rău, ci de fum… și-n cinșpe minute am fost de parcă nu aș fi avut nimic. Ca nouă. Am băgat niște ceva la cuptor și am dat-o tot pe agheasmă, dar de-aialaltă, de prune.

Mi-a fost dat să le trăiesc. Pe atacurile astea energetice. Atunci… mă supăram și mă întrebam oare de ce mi se întâmplă mie..? Acum… din contră, mă bucur de ele din plin. Nu, nu au dispărut. Ba mai mult, s-au înmulțit, că doar de, m-am ajuns, scriu cărți, am bani de-mi pun și-n cap de pe urma lor, mă “iubește oamenii” prea mult… ca să fiu lăsată în pace. Și, culmea, cei care fac cel mai mare rău sunt ăia de-i am aproape. Dar nu-i nici ăsta un of prea mare, tot din contră. E motiv să mă bucur. Dacă n-ar fi ei, nici eu n-aș fi. Atât de pricepută… Și-atât de aproape de divinitate..! Și-atât de capabilă să mă echilibrez la orice pas, la orice încercare întâmpinată, la orice eveniment neprevăzut.

Perioadele dificile din viețile noastre nu se întâmplă numai din vina noastră și a dezechilibrelor interioare și a egourilor noastre. Ele se mai întâmplă și din cauza unor… atacuri la nivel energetic. Cu voia emițătorului sau fără voia lui. Trecem prin viață influențați de foarte multe, însă mai ales de… energie. Nu doar teama noastră, disperarea noastră, ura și dorința de răzbunare din noi distrug echilibrul nostru, ci și cele ale celor din jur. Trimitem în jur, în mod conștient sau nu, intenția de a face rău, de a cauza pierderi celorlalți, de a-i subjuga, de a-i controla și de a-i manipula. Și cauzăm astfel niște… leziuni. Pe toate planurile. Emoțional, fizic și… spiritual. De… ambele părți. De partea celor către care transmitem ce transmitem… dar și de partea noastră.

Conflictele, ranchiuna, invidia… se transformă extrem de ușor în venin și acționează exact ca un laser în direcția persoanei vizate. Chiar și simpla furie față de cineva influențează câmpul energetic al acelei persoane. Nu mai zic de urări și… făcături trimise cu intenție..!

Suntem, evident, diferiți. Situați pe trepte diferite, când vine vorba de scara evoluției. Toți avem probleme, toți avem dificultăți de luat în plin în viață, toți simțim agresiuni, fie din noi, fie din jur. Însă nu toți știm ce să facem cu toate astea. Nu toți ne gândim că ele nu-s doar așa, pentru că ăsta e firescul lucrurilor, ci pentru că, la baza lor, șade un ceva de natură energetică. Mulți nici nu credem în conexiunile astea energetice care ne leagă pe toți de… toți. Deși le trăim zilnic… Atunci când, de la un necunoscut la altul, ne încearcă stări diferite, emoții diferite, spre exemplu. Când întâlnim pe unul, ne simțim bine, ne încărcăm cu… energie bună, când întâlnim pe altul, tot necunoscut și el, ne simțim de ne-am întinde pe jos… goliți de orice fărâmă de… energie.

Da, știu că energia nu se vede. Sunt Taur, sunt cu calculele, cu algebra, nici eu n-am crezut în energia asta. Dar a dat cu mine de pereți atât de tare, că am fost nevoită măcar să nu mai neg posibilitatea ca ea să existe și să se petreacă sub formele astea dubioase și cu atât de mari repercusiuni palpabile..! Mor oameni din atacuri energetice. Mor copii “deocheați”. Mor animale. Și, dacă totuși nu murim, suferim de stări diferite… de la un moment la altul. Suferim de frici, de dorințe acerbe de suicid. De dureri de cap cărora medicii nu le află sursa nicicum. Doar migrena e clar, declarat, una dintre acele probleme încă neînțelese de medici… Se fac doar supoziții la adresa ei.

Trăim chiar și în relații… “legați”. Doar pentru că l-a vrut soacra ginere pe-a’ lu’ Frânică. Sau pentru că mimoza e atât de delicată, că s-ar ofili până la moarte, de îndată ce-ar părăsi-o Ion, așa că mai bine să se facă într-un fel să n-o părăsească, chiar dacă n-o iubește și-o înșală pe unde-apucă vreun colț dosit… Ținem familii “unite”, doar pentru că… o știm pe țața Floarea ghicitoarea, care face și leagă și drege ea tot, că ea e Dumnezeu pe pământ, să stabilească ordinea lucrurilor și căile oamenilor..!

Da, știu că nu-s ușor de explicat, însă sunt extrem de ușor de simțit și resimțit atacurile astea la nivel energetic. Sufletul, corpul energetic… sunt chestiuni mult mai ample decât s-a putut descoperi din punct de vedere științific. Ce ne împiedică încă să legăm simțămintele de realitate este mintea noastră… mintea limitată de teoremele astea sociale bine implementate în căpuțul nostru.

De ce se întâmplă? Atacurile? Pentru că asta suntem. Energie. Și, ca energie, circulăm. Luăm decizii care influențează. Facem parte dintr-un întreg. Energetic. Care are de dus o lecție mare, alcătuită din mai multe lecții mai mici, până la morală.

Dispar? Nu, după cum am zis la început. Însă, odată percepute, pot fi contracarate. Nu, nu există o protecție pe care s-o punem pe noi și gata, tai-tai atacuri. Există o luptă. Există multă voință, putere de concentrare și lucru cu sinele. Există dorința de a sta de partea binelui și de a lupta cu partea cealaltă. Ăsta e rolul lor real. Să ne determine să luptăm noi cu noi, pentru ca, mai apoi, să fim în stare să luptăm cu… partea cealaltă.

Există, într-adevăr, sprijin. Venit din natură și de unde-or mai veni ele… buruieni, foc, apă, pietre. Amulete, argint… și câte mai sunt. Însă nu astea fac treaba toată. Astea doar vin ca… sprijin. Ele sunt scutul, da, dar care-i definiția scutului? Arma defensivă a… luptătorilor. Adică a ălora care… luptă. În cazul nostru, a ălora care își dezvoltă puterea interioară, care învață să aibă încredere apoi în ea și s-o folosească la adevăratele ei valori. A ălora care învață să-și țină toanele și nazurile și lenea și arătatul cu degetul în jur în frâu, pentru a nu răspunde cu ele, ci cu autenticitate și lumină.

Cel care emite atacul energetic nu-i ăl’ mai puternic, ci ăl’ mai slab. Întotdeauna… dar întotdeauna!.. cel care face rău e cel slab..!

Cel puternic e cel care… pentru sănătate se îngrijește. Care pentru bogăție muncește. Care… pentru iubire… iubește.

Lasă un răspuns