Omul poate controla un singur lucru… mintea

E o vorbă… “de ce ţi-e frică nu scapi.”. Iar eu multă vreme am crezut că… pur şi simplu, dacă m-am născut şi eu cu nişte frici “ca tot omu’”, sunt “blestemată” să nu scap de ele toată viaţa. Doar pentru că le am. Dar nu mă vedeam şi responsabilă de ele. Sau… de a scăpa de ele.

Acum însă eu pe vorba asta o înţeleg altfel. Am o frică, da? Şi o trăiesc. Şi mă las cuprinsă de ea cu totul. Cu minte, cu gânduri, cu sentimente, cu emoţii, cu totul. Şi, tocmai pentru că mă las cuprinsă de ea, ea e şefa. Ea dirijează tot. Şi ea mă conduce înspre ce-i pofteşte inima. Adică… de ce mi-e frică – înspre ceea ce frica mă conduce… nu scap – cu rezultatul ăla sunt nevoită să mă mulţumesc.

Noi, oamenii, suntem clar proprietarii unor fabrici de gânduri. Gânduri despre sine, despre rostul lucrurilor, despre scopul vieţii, iar mintea noastră este un fel de administrator. Ea stabileşte totul. Produsele folosite, modalităţile de lucru, dar şi produsul finit. Iar pentru ca acest produs finit să fie unul reuşit din toate punctele de vedere… fie avem o minte excelentă, educată, cu tot ce trebuie din start… fie trebuie să ne facem datoria obligatorie, aş zice eu, de a ne implica în tot ceea ce priveşte fabrica noastră, fără să ne mulţumim doar cu faptul că noi suntem şefi, proprietari… şi că veniturile, cum or fi ele, mici sau mari, vin din munca altora, de sub noi. Noi nu trebuie să ne aşezăm într-un scaun la ultimul etaj şi să admirăm priveliştea de-afară, fără să fim implicaţi în ceea ce se întâmplă în propria noastră fabrică. În propria noastră sursă. În viaţa noastră. Înăuntrul nostru. În sănătate. În fericire. În familie. În tot ceea ce ne priveşte, de fapt, în totalitate.

Credinţele noastre sunt ghidate la un moment anume nu doar de noi, deşi mulţi am zice că suntem clar stăpânii vieţii noastre. Eu vin şi zic că, alături de noi, mai există şi o încărcătură emoţională, fie moştenită din familie, fie dobândită de-a lungul vieţii de până acum, fie ambele variante la un loc. Credinţele noastre despre noi înşine şi despre viaţă sunt rezultatul punerii noastre la un loc cu bagajul emoţional pe care îl cărăm în spate. Şi nu e un bagaj plin de iubire, este un bagaj plin de preconcepţii, de frici şi de blocaje. Şi ele sunt cele care determină ceea ce suntem şi ceea ce iubim. Asta dacă ştim să iubim.

Frica este normalizată de societate, clar. Ba chiar încurajată uneori prin nişte modele false de satisfacţii şi împliniri. Însă tot frica trebuie recunoscută după scuzele pe care le oferă. Astfel făcând noi diferenţa între real şi ireal. Astfel stabilind noi cu exactitate care este de fapt distanţa de la momentul unde suntem acum până la limita noastră maximă.

Ceea ce ne îngrijorează ne şi modelează. Pentru că, îngrijorându-ne, construim nişte căi pe care, fie că vrem, fie că nu, mergem. Viaţa ne este ghidată de ceea ce gândim. Ceea ce ne ocupă mintea ne desenează şi paşii pe care să călcăm. Iar dacă mintea noastră este ocupată complet de frici, cum am putea noi păşi pe un altfel de drum?

Astăzi este soare. Mâine va fi tot soare. Dar cică de poimâine vin furtunile. Cine e liniştit în minte… se bucură azi şi mâine de soare, dar se bucură şi de ploile care vin. Are planuri şi lucruri frumoase de făcut şi pe timp de soare şi pe timp ploios. Cine însă e cuprins de frici şi negativism… sare direct poimâine la ploi şi azi şi mâine vorbeşte doar de vremea urâtă şi morocănoasă care vine de poimâine. Pierde şi soarele şi nu vede nici avantajele ploii.

Cam aşa şi cu frica. Ea e un fel de credinţă în neputinţă. Ştim din start că nu reuşim şi facem totul în aşa fel încât să nu reuşim. Ne focusăm atenţia pe toate motivele din cauza cărora nu reuşim şi le omitem pe cele care ne-ar duce către reuşită. Şi nu pentru că aşa trebuie, ci pentru că alegem să ne ocupăm mintea cu nereuşita, iar pentru reuşită nu mai rămâne nici măcar un gram de spaţiu.

Ce trebuie să înţelegem noi este că în spatele oricărei frici se află o dorinţă. Întotdeauna. Şi dacă avem o frică… n-o avem de ceva necunoscut, ci o avem de neîndeplinirea dorinţei pe care deja o cunoaştem. Dorinţă care merită descoperită şi îndeplinită… lucru pe care nu-l vom face niciodată dacă nu ne dăm o şansă… dacă nu încercăm!

Lasă un răspuns