Ochii nu văd ce vede sufletul

Deşi bisericile şi internetul duduie de doctrine şi spiritualitate, puţini sunt cei care pătrund în cuvinte dincolo de sensul lor de suprafaţă. Puţini sunt cei care aleg să păşească dincolo de obiceiuri şi superstiţii. Puţini sunt cei care aleg să recunoască divinitatea şi nu tradiţia în ei şi în jurul lor. Puţin sunt cei care calcă dincolo de linie pentru a-şi aminti cine sunt de fapt şi… cine e Dumnezeu. Puţini sunt cei care, în oamenii din jurul lor, aleg să vadă spiritualul şi nu egoul. Puţini sunt cei care aleg cu sufletul şi nu cu personalitatea. Puţini sunt cei care observă scânteia şi nu ambalajul.

E plină lumea de informaţii şi teorii. E plină… iar noi suntem liberi să alegem. Ceea ce contează este că mulţi dintre noi stocăm informaţiile şi teoriile alese numai la nivel de logică. Prin intermediul personalităţii. Nu le ducem şi mai departe, în inimă. Nu discernem cu sufletul. Rămâne totul la nivel de minte. La pământean. La raţiune. La superficial. Mulţi păstrăm latura asta sufletească inactivă, trecând toate informaţiile şi teoriile alese numai prin filtrul egoului. Adică prin convingeri şi prin comportamente deloc obiective, cum ar zice unii, ba din contră… subiective şi bolnăvicioase, încărcate cu fel şi fel de “accesorii” negative, care nu ne aparţin de fapt.

Cunoaşterea doar la suprafaţă a darurilor spirituale primite este o cunoaştere falsă. O minciună prin omisiune. E ca şi cum toată viaţa ne-am dorit să avem o casă cu 2 etaje, curte mare, piscină, copaci, flori, un grătar enorm, etc… şi acum viaţa, sub o formă sau alta, ne-a dăruit-o. Ne aflăm acum în faţa acestei case şi e a noastră. Iar noi ce facem? O privim de dincolo de gard, din exterior. Nu intrăm niciodată, dar trăim cu bucuria… “bucuria”… că aia e casa noastră. Mergem la serviciu, ducem o viaţă absolut normală, dar dormim într-un cort în faţa porţii, nu în casa noastră. Da, dar, nu-i aşa, ce casă frumoasă avem!

Acelaşi lucru şi cu Dumnezeu. Ce măreţ, ce puternic, ce binecuvântare, ce frumos, ce norocoşi că-l avem. Dar ce facem cu el? Privim din exterior. Păstrăm distanţa. Stăm la intrare. Şi ne bucurăm de-acolo. Care-i problema? Că doar Dumnezeu e pretutindeni! Da, e. Şi… dacă e ce? Cu ce ne ajută faptul că el e şi noi suntem, dar nu facem nimic să-l cunoaştem şi în practică, nu numai în teorie?

Câţi dintre noi, spre exemplu, când ieşim din biserică, nu suntem oare în continuare caracterizaţi de lăcomie, ciudă, semeţie, invidie, durere, frică, singurătate, neînţelegere? Câţi nu continuăm oare să judecăm? Să dispreţuim? Să mâhnim sau să vorbim de rău pe alţii? Mulţi, aşa-i? Păi şi de ce? De ce nu ne întrebăm… de ce? Unde greşim? Unde e Dumnezeu? Şi noi unde suntem? Şi informaţiile şi teoriile primite unde sunt? Ce-am făcut cu ele? Păi le-am băgat la cap şi-am zis că ajunge. Ne-am făcut treaba cu asta. Le-am stocat în minte. Şi atât. Că până puţin mai jos, în suflet, e cale luuungă. Şi-avem şi un ego nenorocit care stă de pază şi nu lasă nimic să treacă dincolo de el.

Noi… toţi… toţi!… avem capacitatea de a ne aminti cine suntem de fapt. Noi toţi putem susţine cu câte ceva trecerea asta la următorul nivel al conştiinţei.

Toată lumea vorbeşte. Toată lumea în teorie e as. Toţi au cărţi, toţi ştiu să citească din ele. Dar puţini sunt cei care trec informaţia dincolo de minte. Puţin sunt cei care discern şi descoperă cu sufletul. Iar sufletul asta… e singurul fără limite. El e singurul care vine de dincolo. Mintea… mintea e născută, crescută şi educată aici. Printre ai noştri. Prin ceea ce vedem cu ochiul liber. Sufletul însă vine din trecut. El ştie. El a văzut tot ce se putea vedea de-a lungul întregilor sale vieţi. El a plecat din Dumnezeu. El îl cunoaşte. Nu mintea. Sufletul. Şi cu cât suntem mai conştienţi de sufletul nostru… de scânteia din noi… cu atât mai aproape de Dumnezeu ne aflăm. Şi cu cât ne aflăm mai aproape de Dumnezeu… iertarea devine din ce în ce mai nefolositoare. Pentru că nu mai rănim. Pentru că nu mai judecăm. Pentru că nu mai supărăm. Pentru că nu mai bârfim şi nu mai invidiem. Pentru că egoul se dizolvă. Şi toate astea nu pentru că n-ar mai exista situaţii care să le provoace. Nu. Situaţiile continuă să se întâmple un timp, însă modul cum trecem noi prin ele se schimbă. Percepţia noastră asupra mediului înconjurător se schimbă. Şi, treptat, schimbându-ne noi, rând pe rând, vor începe, la un moment dat, şi situaţiile să se schimbe. Pentru că nu va mai fi om capabil să le provoace. Pentru că atunci ne vom fi vindecat cu toţii. În iubire. În Dumnezeul nostru.

Lasă un răspuns