O lume din beton e o lume fără suflet

Am început să mă sufoc rău în oraș. Nu, nu doar în cel în care locuiesc acum, ci în orice oraș. Am început să mă sufoc între betoane, mai bine zis. Fug săptămânal sus, în munte, ca să trag și eu un pic de aer curat în mine. Ca să-mi pot ține apoi respirația iar pentru încă o săptămână petrecută în… vid.

Ne mănâncă de vii betoanele astea, nene. Și noi parcă vrem și mai mult. Și mai multe. Muncim ca niște turbați, ca să facem bani. Să-i dăm pe betoane. Să fie falnice, să fie la modă, să fie musai mai șmechere și mai tehnologizate decât “a’ lu’ vecina”.

Construim, construim, construim. Construim case, construim mașini, parcări subterane, că de, unde să bagi atâtea mașini? Construim malluri imense, autostrăzi, asfalt, beton, betonel, betonoi. Viloaie, palate, zgârie-nori. Ah, ne cerem, ce-i drept, și niște scuze de la natură. Am inventat și noi clădirile alea cu verdeață. Am făcut și cu ochiul, când am scris asta, da? Le-am inventat și pe-alea, ca să nu se supere mama pământ prea tare pe noi. Să nu se supere că o… distrugem. Că o acoperim cu… frustrările noastre vărsate într-o bolnăvicioasă grandoare. Să nu se supere că îi smulgem părul fir cu fir. Că îi împungem pielea brutal și-o secăm de toată seva ei. Că îi punem, practic, un sac mare de plastic în cap, de fapt nu… în cap?! Nu, nu! O băgăm cu totul într-un sac mare de plastic, pe care-l legăm bine, bine la gură.

Pe dinăuntru. Pentru că… ce nu realizăm noi încă este faptul că și noi suntem tot în interiorul sacului, nu în afara lui. Și noi ne sufocăm, încet, dar sigur, odată cu mama pământ.

Încă nu înțelegem că… oamenii-robot nu pot înlocui… omul. Că păsările-robot nu pot înlocui păsările cerului. Că florile-robot nu pot înlocui florile câmpului. Animalele, iarba. Nu înțelegem că mașinăriile nu au suflet, nu au energie divină, nu au nimic din tot ceea ce are natura. N-au viață deloc, oricât am mima-o noi prin tehnologia asta.

Încă nu înțelegem că betonul nu-i viu. În beton nu ne putem înfige picioarele goale. Betonul nu ne cheamă la el, eliberându-ne de griji și de probleme. El nu oferă apă, nu șterge oboseala, nu eliberează mintea. Nu înflorește la vederea soarelui. Nu crește hrana. Nu zâmbește cerului. Nu cască în fața lunii. Betonul nu inspiră la bunătate, la iubire. Nu ne învață lucruri. Nu ne apropie. Nu ne mângâie.

Ne zgârie, poate. Ne face să fim dușmani. Să ne invidiem, să ne urâm. Să nu mai știm ce-i valoros, cu adevărat. Să distrugem ce ne trebuie și să fim sclavi pentru ce nu. Ne obosește, ne hrănește cu fad, cu boli și neputință. Ne ține ficși, neputincioși. Nerăbdători… s-avem mai mult. Fără să ne dăm seama că… mai mult din așa ceva ne duce numai și numai la pierzanie.

Ne sufocă, da. Pe zi ce trece, tot mai tare. Am uitat de mâinile binecuvântate ale naturii, purtătoare de toate cele necesare, cu adevărat, unui trai mai bun, mai sănătos, plin de bucurii… de-alea autentice. Ce zumzet de albină, ce adiere de vânt, ce apă rece de izvor..? Comerț, tată, comerț.

Suntem în stare să ne vindem și perna de sub cap. Dar… pentru ce? Câți ne întrebăm… pentru ce toate astea? Și încotro cu ele?

Suntem prostiți, la tot pasul, cu povești despre “tinerețe fără bătrânețe”, substanțe, mortăciuni, tratamente “revoluționare”, toate împachetate atât de frumos, că n-au cum să nu ne ia ochii. Și mințile. Fără să realizăm că ce-i bun pentru noi simțim cu sufletul nostru și putem discerne cu mintea noastră, nu cu mintea altora, interesați și ăia fiind nu știu, la urma urmei, de ce anume.

Pentru că, gândind puțin logic, pământul ăsta, dacă clachează, o face cu noi cu tot. ‘Noi’ cuprinzându-i și pe ăștia “deștepții”, care o ard șmecherește pe bani mulți, făcuți din betoane mari, din legume pastilate, din vinuri care n-au văzut strugurii în viața lor, din mortăciuni, din… “afaceri” de-astea care mai de care.

Suntem săraci rău… și nu înțelegem că suntem săraci nu pentru că deținem prea puțin beton, ci pentru că nu realizăm cât de avuți suntem în interiorul nostru. Pentru că nu realizăm cât de puternici putem deveni, dacă aflăm cine suntem, cu adevărat. Pentru că nu realizăm câte bogății putem dobândi, dacă facem ceea ce simțim, nu ceea ce zic alții că e bine să facem.

Lasă un răspuns