O alegere e cinstită dacă e făcută prin ochii celuilalt

Sau empatie se mai cheamă asta cred.

Înainte obişnuiam să pierd multă vreme gândind la ce decizie să iau. În orice situaţie. De la ce să mănânc până la cine să rămână în viaţa mea şi cine nu. De la un fursec până la un om. Obişnuiam să sucesc pe toate părţile toate variantele. Dar toate dintr-un singur sens. Şi anume cel avantajos pentru mine. Gândeam mereu cam cum mi-ar fi mie mai bine să fac, cam cum mi-ar fi mie mai uşor să fac, cam cum mi-ar fi mie mai în avantaj să fac. Întreaga mea analiză despre deciziile mele se rezuma la mine şi la poziţia mea în situaţia respectivă. Într-adevăr, făceam în aşa fel încât să nu dau în cap nimănui. Dar mă asigurăm doar că nu dau în cap nimănui la propriu. De figurat nu mai ţineam cont. Nu mai ţineam cont că şi alţi oameni au emoţii. Emoţiilor mele li se cuvenea mai mult. Cam aşa obişnuiam, da.

Ştiam să mă pun în pielea unui animal amărât, care n-avea ce mânca, unde dormi, după ce bea apă, dar nu ştiam să mă pun şi în pielea altui om în afară de mine. Sau ba da, doar când mă enervau. Le recunoşteam uşor modul de a acţiona când mă enervau. Pentru că îmi era şi mie caracteristic. Pentru că şi eu obişnuiam să îl aplic. Şi de la alţii mă deranja. De la mine către alţii nu mai conta. Importantă eram eu şi suferinţele mele. Mie mi se cuvenea meritul de a mă vindeca de tristeţi şi drame. Doar aveam atâtea! Despre restul… restul voiau să-mi facă rău, să mă părăsească, să mă mintă, să mă folosească. Doar în mine se arunca cu pietre. În ei nu. Eu eram drama vieţii mele.

Şi da, într-adevăr, eu eram drama vieţii mele. Nu altcineva. Şi, la un moment dat, am început să observ că, oricât m-aş fi străduit aşa cum obişnuiam, mă învârteam în acelaşi cerc. Mă învârteam între aceleaşi tipare de oameni, aceleaşi tipare de situaţii, aceleaşi probleme… aceleaşi suferinţe şi dureri. Şi parcă toate din ce în ce mai apăsătoare. Atunci, peste multele semne de întrebare care se împiedicau unul de celălalt prin mintea mea, s-a ridicat cel mai mare semn de întrebare din lume… “Dacă problema în toată ecuaţia asta sunt eu?!”.

Nu zic ce-a însemnat pentru orgoliul meu idiot asta. Nu zic… Cine îl are sau l-a avut îşi poate imagina uşor despre ce vorbesc. Pentru că, deşi nimeni din jurul meu nu-mi citea gândurile, iar eu nu le spuneam oricum nimănui, îmi venea parcă să intru în pământ la gândul că eu fac ceva greşit. Parcă lumea se uita altfel la mine pe stradă, parcă prietenii mă priveau altfel. Mă simţeam vinovată şi îmi venea să dispar de pe faţa pământului numai la gândul, nu la împărtăşirea cu cineva, da?… numai la gândul că eu mai pot şi greşi.

Şi, de ruşine, mi-am tras draperiile, am stins lumina, am aprins o lumânare mică şi m-am apucat de despăducherea problemei.

Timpul petrecut cu mine căutăndu-mă a fost cel care a făcut lumină în viaţa mea. Timpul ăsta şi zdruncinăturile. Toate. De când am fost copil până când am devenit om mare. Le-am luat pe toate la rând. Pe toţi. Unul câte unul. Carte cu carte. Subiect cu subiect. Preot cu preot. Pădure cu pădure. Mare şi munte. Întâlnire şi despărţire. Palmă şi pumn. Liceu, facultate, prieteni, relaţii, părinţi, bani, mediu, cluburi, zile, nopţi, tot. Pe toate. La rând. Câte una. La analizat.

Aşa am înţeles că nimeni, de fapt, nu e vinovat de nimic. Aşa am înţeles că, indiferent de gradul de răutate sau de bunătate dintr-un om, fiecare are povestea lui în spate, poveste încărcată cu experienţe, cu alte poveşti implicate, cu alte experienţe la rândul lor şi tot aşa. Aşa am înţeles că totul, oricât de haotic pare, are o logică. Şi o explicaţie. Şi nişte legi simple şi puţine la număr… care, dacă sunt încălcate, treburile se împut. Şi rămân împuţite până când cineva se hotărăşte să ducă gunoiul.

Când mie ochii deja începuseră să-mi lăcrimeze de la miros, am zis “Stop!”. Şi până acolo a fost. Acolo mi-am dat seama că mi-a ajuns. Şi că îmi doresc să fac curat. Şi să învăţ cum să şi menţin curăţenia. Aşa îmi zicea mama când eram mică. “Curăţenia se face, dar se şi întreţine.”… am zis să aplic asta şi în viaţa mea, că tot despre mizerie, praf şi gunoi era vorba. Aşa am împins orgoliul la naiba şi-am gândit aşa… “Şi ce dacă? Şi ei sunt tot oameni. Toţi suntem oameni. Cine din lumea asta este în măsură să mă judece?”… şi-am continuat cu un mare “Nimeni!”. Nimeni nu mă poate judeca. Nimeni n-are noţiunea dreptăţii ideale. Nimeni nu ştie exact ce înseamnă ‘normal’ şi nici ‘corect’.

De-asta am ales să dau, după orgoliul meu, şi normalitatea la o parte. Şi corectitudinea. Şi să îmbrăţişez cinstea. Să încep să-mi calculez deciziile în funcţie de felul cum afectau ele exteriorul. Am ales să plec de la punctul fix, binele meu, şi să trag în jurul lui cu un compas al minţii un cerc. Cerc care reprezenta zona de impact a interesului meu. Pe cine afectez? Cu ce? Ce se schimbă în jur? În ce sens? Ce stârnesc toate astea? Se încadrează la zâmbet sau la tristeţe? Şi dacă se încadrau la tristeţe recalculam. Până când, după egal, puneam întotdeauna zâmbet.

Aşa… am început să mă gândesc, în sfârşit, la mine. Pentru prima dată în viaţa mea. Deşi mi se părea că atunci încetasem să fac asta şi începusem, în sfârşit, să mă gândesc la alţii. Nu, deloc. Aşa am început să mă gândesc, în sfârşit, la mine. Doar că nu într-un mod egoist.

Aşa am început să îndrept balanţa. Şi, după ceva vreme, am observat că balanţa continua să fie dreaptă. Deşi eu dădeam tot mai mult în exterior parcă. Eram din ce în ce mai implicată în activităţi exterioare, în oameni, în locuri unde puteam fi utilă. Părea că astfel… partea mea se încărca şi ea cu lucruri frumoase. Cu sentimente bune. În egală măsură cu ce împingeam eu afară din mine. Şi chiar aşa era. Partea mea se încărca şi ea cu tot ceea ce ofeream, de fapt, în exterior. Iar oamenii, astfel, au încetat să mă mai dezamăgească. Unii pentru că nu m-au mai plăcut aşa şi şi-au cărat catrafusele prin alte părţi, alţii pentru că, în sfârşit, începuseră să mă placă.

Aşa mi-am dat seama ce formulă e bună de aplicat pentru fericire… să privesc lumea şi prin ochii celui de alături. Fie că e el mecanic de metrou dimineaţa în nebunia primei ore, când toată lumea o întinde la muncă, fie că e doamna de la piaţă care se uită la mine urât când cumpăr doar o legătură de pătrunjel de un leu, fie că e mama care nu suportă că mai şi înjur uneori, fie că e oricine ar fi din viaţa mea sau de pe stradă. Sau de la TV. Sau de oriunde. Înainte să dau în cap acum dau o fugă şi în ochii lor… să văd cum se vede totul şi de-acolo. Apoi sigur mă răzgândesc. Şi las bâta jos.

Pentru că lucrurile acum au o logică. Au un sens. Toate. De la prima despărţire la ultima. De la prima decizie la ultima. De la prima suferinţă la ultima. Toate duc undeva. Toate rezolvă ceva. Toate luminează un întuneric. În plus, are şi mama dreptatea ei… nu se cade ca o femeie să zică nişte cuvinte atât de vulgare… orice ar fi!

Lasă un răspuns