Nunta mea e nuntă-n paradis

În paradis am zis, da. Nu, nu în vreun restaurant cu numele ăsta. La mine acasă. În curtea din spate. În mijlocul naturii. Înconjurată de Dumnezeu şi de-o mână de oameni. Şi de mulţi copaci şi de multă verdeaţă. De ciripit de păsărele şi de foşnet de frunze. Înconjurată de tot ceea ce iubesc. Înconjurată doar de ceea ce iubesc.

Nu de tradiţii şi necunoscuţi. Nu de superstiţii şi plicuri. Nu de tocuri şi defilări de ţoale. Nu de lumini şi zgomot artificial. În ziua nunţii mele… vreau să cânte doar nişte copii la câteva instrumente o muzică de-aia din filme. Muzică de-aia de pe fundalul unei faze în care ea îl sărută pe el cu patos, după zeci de ani. Vreau să-mi ciocane în creier o ciocănitoare şi să-mi susure în depărtare un râu. Vreau ca mama să plângă de bucurie şi să-şi şteargă mucii cu o frunză de stejar, că nici şerveţele nu vreau să văd. Nu vreau să văd nimic străin. Nimic artificial. Nimic stupid şi aberant. Nu vreau să mănânc o mâncare pe-al cărei nume eu să nu-l pot nici pronunţa şi nu vreau nici să mă fălesc cu ce mare nuntă-s eu în stare să-mi fac. Pentru că nunta asta a mea, cea mai frumoasă zi din viaţa mea, e cea mai frumoasă… cu tot ce are sufletul meu în el. Şi atât. În cea mai frumoasă zi din viaţa mea, vreau să am alături doar ochi de-ăia care mă privesc dincolo de imagine, până în străfundul sufletului. În cea mai frumoasă zi din viaţa mea, vreau să simt în păr doar bătaia vântului şi mâna… soţului meu. Vreau să fiu strânsă doar în braţele celor care îşi doresc, într-adevăr, să fie alături de mine, la mine la nuntă, nu doar la încă o nuntă în plus pe lista lor de invitaţi. Vreau să zic DAul ăla sincer în faţa unor oameni la fel de sinceri şi într-un loc la fel de sincer, nu între patru pereţi lipsiţi de adevăr divin şi nici în faţa unui om pentru care suntem doar “încă unii de se nenorocesc”.

Vreau ca un om care-l cunoaşte şi care-l iubeşte pe Dumnezeu la fel de mult ca mine să-i spună omului meu “Acum îţi poţi pupa nevasta!”, nu unul care a învăţat o poezie la şcoală, poezie pe care o tot repetă pe nişte bani, de mai multe ori într-o zi. Vreau să cred în ziua asta frumoasă a mea. Şi vreau s-o trăiesc. Vreau să fie o zi pe care chiar să nu o uit niciodată. Şi pe care să n-o uite nimeni niciodată. Nici măcar natura. Nici măcar pământul şi nici cerul, care vorba aia… le văd pe toate cele de-atâta vreme.

Nicio instituţie, nicio hârtie şi niciun pix din lume nu mă unesc mai mult de omul meu decât o face aerul pe care-l respir. Niciun obicei uman nu mă face nevastă mai mult decât o face firescul existenţei. Nicio bucată de plastic pe care-mi schimb numele nu-mi dă un sentiment mai mare de siguranţă decât o face energia casei mele. Casei noastre. Energia casei noastre. Din mijlocul creaţiei în sine. Nimic. Nimic nu-mi face nunta mai nuntă decât iubirea. Nimic nu-mi face bucuria mai bucurie decât puritatea şi adevărul. Nimic nu se asortează mai bine la rochia mea simplă de mireasă decât o face iarba pe tălpile mele goale.

Odată, mi-aş fi dorit mult fast. Cel mai mult! Doar că… odată atunci… nu eram eu. Acum sunt. Şi acum vreau intimitate. Vreau relaţie. Apropiere. Căldura familiei. Simplitate. Plăcere. Drag. Curat. Natural. Linişte. Şi iubire. Departe de ce-a făcut omul cu mâna lui şi de ce-a născocit cu mintea. Şi-aproape de ce-a făcut divinitatea cu sufletul ei. Aproape de ce-am descoperit şi eu cu sufletul meu.

De-asta am ales curtea din spate. E tot ceea ce mi-am dorit, de fapt, dintotdeauna… ACASĂ.

Lasă un răspuns