Numele e ca şi-un câine… nu-l alegem noi pe el, ne-alege el pe noi

Şi-l purtăm pe acelaşi mai mereu. În fiecare viaţă a noastră. Şi… dacă nu identic, în forme asemănătoare cu siguranţă. Cu semnificaţii asemănătoare. Pentru că numele ne este dat doar o dată. La început. Apoi ne găseşte el singurel pe-acolo pe unde ne naştem. Se-aşterne el singurel, sub forma unei idei noi, pe buzele naşilor noştri de botez, ale părinţilor, ale prietenilor şi-ale tuturor celor care mai contribuie la… “alegere”. Numele ne poartă amprenta, ne poartă lecţiile, emoţiile, vibraţia. Sufletul nostru n-are doar lumină, bagaje emoţionale, istorie, familie şi altele… sufletul nostru are şi un nume. Le cară pe toate sub… un nume.

Eu, spre exemplu, port de data asta două prenume. Pe unul l-am iubit mereu, cu unul nu m-am identificat niciodată sub nicio formă. Nici măcar pentru diferenţiere într-un mediu unde mai era încă o maimuţă cu acelaşi nume ca al meu. Mi-am găsit o poreclă mai degrabă decât să trec la prenumele cu numărul doi. N-am acceptat nicicum. Pentru că… parcă nu eram eu. N-am înţeles pe-atunci. N-am dat atenţie, de fapt. Am zis că e normal. Că, dacă mi se spusese toată viaţa într-un fel, era normal ca celălalt prenume să-mi sune a străinătate.

Până m-a mâncat în capul frunţii să mă apuc de echilibristică de-asta energetică, regresii şi alte bazaconii. Şi-am început să mă duc de nebună înapoi, în trecut, să mai aflu una, alta despre mine. Ei bine, şi… dacă nu mă recunoşteam pe mine din prima, îmi recunoşteam bărbaţii. Şi le căutam numele pe internet ca să ajung la soţiile lor. Soţii care-mi purtau numele. Dacă nu mă recunoşteam pe mine din prima, recunoşteam localităţi şi funcţii. Şi le căutam pe internet ca să ajung la numita în conducerea lor. Dacă nu mă recunoşteam pe mine din prima, recunoşteam magazine, cărţi, buticuri… ani. Războaie. Biserici, perioade şi crize. Le căutam pe internet şi ajungeam la… mine. Şi la numele meu. Cu o literă, două, cinci în plus sau în minus. Sub o altă formă, dar cu aceeaşi semnificaţie. De sex feminin sau masculin. Dar cu acelaşi suflet. Al meu. Tot eu eram.

Sufletul nu moare. Dar nici numele lui. Misiunea scrisă-n frunte este una amplă. Rolul este unul anume. Pentru fiecare dintre noi în parte. Unii avem nevoie de puţin timp ca să realizăm şi să înţelegem asta, alţii de mai mult. Fiecare în funcţie de ce-are de tras, de înţeles, de depăşit. Una o ştiu sigur… că reîncarnarea este sfântă. Noi alegem părinţi, noi alegem împrejurări ale naşterii, noi alegem ce suflete avem de întâlnit, de reîntâlnit, cu ce instrumente noi apărem de la o viaţă la alta, care este următorul stadiu al evoluţiei noastre la care trebuie să ajungem, de ce anume avem nevoie ca să facem asta, tot. Şi toate astea sunt strânse sub câteva litere. Aceleaşi, mai mult sau mai puţin.

Şi, oricât de nesemnificativă ne-ar putea părea viaţa, lumea… la un moment anume… dacă aprofundăm un pic toată treaba asta, realizăm că parcă totuşi nu e chiar atât de nesemnificativă. Pentru că, oricât de reticenţi am fi, lucrurile descoperite se leagă cu ceea ce deja cunoaştem. Recunoaştem situaţii, recunoaştem oameni, recunoaştem greşeli, repercusiuni ale lor… ne recunoaştem unii pe ceilalţi. Ne recunoaştem pe noi înşine. Ne dăm seama că… “parcă asta s-a mai întâmplat o dată”. Că deja vu-ul nu este o simplă senzaţie nefondată, ci este una venită tocmai din adâncurile sufletului nostru.

Numele este, printre altele, o cheie care descuie ceea ce suntem. O cheie de la cutia care ţine ascunsă lista cu ceea ce avem de făcut pentru a ne încheia misiunea de pe-aici. Numele, deşi ceva cunoscut şi la vedere pentru toţi, este un secret. Secretul sufletului nostru. Pentru că în spatele lui este întreaga noastră istorie. În spatele lui este o adevărată poveste. Povestea noastră.

Lasă un răspuns