Nu-ţi fie frică de ceea ce nu vezi

Pe cine nu strânge măcar puţin în spate gândul că sunt spirite printre noi? Cine nu s-a întrebat măcar o dată în viaţă dacă filmele şi documentarele alea de groază cu fantome au vreun gram de adevăr în ele? Cine n-a asistat când era copil la o poveste cu umbre şi stafii care să-l fi făcut să-şi tragă toată plapuma în cap şi să-şi dorească să nu mai iasă de acolo niciodată? Cui i-a fost măcar o dată frică să se uite, în întuneric, dacă e cineva sub pat? Cine n-a întors măcar o dată capul brusc, singur fiind în casă, doar pentru că a simţit că mai e cineva acolo?

Acum mă umflă râsul… când eram mică însă făceam atacuri de panică. Mi-era groază de ce puteam descoperi în întuneric mai mult decât îmi era de moarte în sine. Şi totuşi subiectul m-a fascinat dintotdeauna. Şi continuă să o facă. Mai ales acum.

De când eram mică ascultam cu ochii mari cât cepele şi gura până la urechi orice poveste care cuprindea măcar o fantomiţă mică. Acum… am descoperit cum să le trimit pe drumul lor.

Spiritele… sau sufletele rătăcitoare, cum îmi place mie să le numesc, au fost şi ele ca şi noi. Au avut un trup şi o viaţă. O poveste. Au trăit, au iubit, au suferit… şi au murit. Şi, în mod normal, ele ar fi trebuit să meargă mai departe. Pe drumul lor. Către altă viaţă… sau, dacă treburile lor pe-aici ar fi fost încheiate, către Dumnezeu. Însă ele nu merg. Am zice că rămân pe-aici să ne facă nouă viaţa un calvar, nu-i aşa? Să ne sperie, să ne îndrume greşit, să ne determine să păcătuim, cum ar zice unii… să ne dărâme lucruri prin casă, să ne trosnească mobila… să nu ne lase să trăim liniştiţi. Dar noi concluzionăm nişte lucruri în neştiinţă, numai din prisma noţiunilor conştiente pe care le avem. Dincolo de toate astea însă… stau şi altele. Şi stau şi ele. Sufletele astea rătăcitoare. Care, dacă au avut o moarte tumultoasă, nelalocul ei şi… deloc la timpul ei… rămân pe-aici. Rămân pe-acolo pe unde s-au blocat. De unde n-au mai ştiut să iasă. Rămân ataşate emoţional, rămân ataşate energetic… rămân blocate. Şi încearcă să arate asta făcându-şi simţită prezenţa în câmpul nostru energetic, în spaţiul nostru, în casa noastră, în locurile unde ieşim la plimbare poate, în locurile unde plecăm în vacanţă… peste tot. Oriunde pot. Şi oricum pot.

Însă niciodată intenţia lor nu este de a face rău. Niciodată. Din contră… rău tindem să le facem noi. Pe lângă cazurile enumerate mai devreme, mai este unul… la fel de dureros. Şi pentru sufletele care pleacă dintre noi, dar şi pentru noi. Sunt suflete care s-ar duce la treaba lor, dar… pe care noi nu le lăsăm. Suflete cărora nu le dăm drumul nicicum. Pentru că ne doare absenţa lor, pentru că ne-am dori să revină, pentru că nu acceptăm că până acolo le-a fost. Pentru că primează egoismul între toate emoţiile şi sentimentele noastre. Nu vrem şi punct. Deşi mortul nu mai învie astfel şi nici sufletul nu ni se arată, chiar dacă e acolo. Şi ţinem de ele. Le plângem săptămâni, luni, ani… poate viaţa întreagă. Iar ele rămân la mijloc.

Sufletele rătăcitoare au nevoie să meargă mai departe. Ca şi noi de altfel. Sufletele rătăcitoare, dacă rămân, fac rău… într-un mod indirect… atât împlinirii lor, cât şi împlinirii noastre, dar mai ales câmpului nostru energetic. Pentru că trebuie să se hrănească de undeva şi se hrănesc din câmpul nostru energetic. Şi ele pot fi eliberate atât de simplu… trebuie doar să conştientizăm prezenţa lor şi nevoia desprinderii lor pe mai departe. Odată ce-am înţeles ce se întâmplă, cine sunt ele şi cine suntem noi, ce se întâmplă cu noi şi în jurul nostru… şi acceptăm… totul reintră în cursul normal. Conştientizarea, iubirea, armonia în suflet şi… credinţa… ajută la a păşi mai departe. Noi în viaţa noastră, ele în viaţa lor… de dincolo de mintea noastră conştientă.

Sunt suflete rătăcitoare peste tot… pe câmpuri de luptă, pe stradă… sunt suflete rătăcitoare peste tot… încă din străfundurile istoriei. Şi sunt suflete care nu fac rău. Care au fost odată ca şi noi. Şi care acum vor doar să meargă mai departe. Sunt suflete care merită respectate aşa cum şi noi ne dorim a fi. Şi sunt suflete care depind de noi.

Să le eliberăm şi astfel ne vom elibera şi noi!

Să nu ne fie teamă şi să nu mai plângem. Să spunem doar “Drum bun, suflete drag!”…

Lasă un răspuns