Nu talentul ne face oameni mari, ci munca prin el

E plină lumea de ţinte de-astea superficiale pe care dacă… DACĂ le atingem… s-ar putea ca, după puţin timp, să fie totul ca şi cum n-ar fi fost de fapt nimic. Nişte baloane cu aer care, odată sparte, mai lasă în urmă doar o bucată de material ciopârţit. Nimic practic… şi nici măcar plăcut. Obiective deloc importante de genul… cea mai mişto jachetă din liceu, cele mai sexi cizme din facultate, cea mai feminină maşină de pe piaţă, cel mai dorit bărbat din lume, casă cu vedere spre parc, doi copii care învaţă bine şi-s lăudaţi de toată lumea peste tot, un loc de muncă la care toţi când strigă folosesc la început “doamna”, urmat apoi de funcţie şi eventual de numele de familie al celui mai dorit bărbat din lume de mai sus. Pentru femei asta. Pentru bărbaţi? Păi cea mai colorată minge de pe piaţă, eventual cu toate semnăturile celor din echipa de seniori, cea mai uşchită freză din liceu, cea mai tunată maşină de pe şosea, cea mai… deşteaptă, dar totodată proastă femeie dintre femei şi… eu ştiu ce alte nebunii de-astea tipic masculine. Casă, faimă şi bani să fie. Că e ea casă mare sau mică, faimă pentru bune sau rele, bani de metal sau hârtie… nu mai contează. Important e să fie!

Toate astea desenează apăsat peisajul vieţii noastre. Şi, în funcţie de sursa lor, din interior în exterior sau… din exterior în interior, ele desemnează cam cât de mare… sau mică… este propria noastră valoare. Şi acum mă refer la valoarea umană. La valoarea din noi, nu din jurul nostru. La valoarea care dă banul, nu care-i dată de ban. Mă refer la valoarea aia care zace adânc în sufletele noastre şi care, odată scoasă la suprafaţă, face minuni cu noi şi cu exteriorul nostru.

Rezultatele noastre exterioare pot avea aşadar două surse. Sufletul şi… egoul. După cum e şi vorba… “până la Dumnezeu ne mănâncă sfinţii.”, aşa şi cu asta. Până la suflet ne mănâncă egoul. Şi mulţi trăiesc toată viaţa lor conduşi de ego, nicidecum de suflet. Iar rezultatele obţinute din ego, fie că e vorba de bani, femei, bărbaţi, maşini, orice… sunt rezultate deformate, şchiopătânde. Sunt rezultate departe de adevăratele noastre capacităţi. Banii sunt fie făcuţi din treburi mai puţin morale, fie prea greu şi sunt întotdeauna insuficienţi, femeile sunt fie prea ieftine, fie prea scumpe, bărbaţii fie luaţi, fie deloc, maşinile fie compensatoare, fie vai mama lor. Toate sunt ca o imagine văzută printr-un pahar plin cu apă. Deloc aşa cum ar trebui să fie în realitate. Ne tăiem pieile, ne băgăm pungi şi bile pe ici, pe colo, ne umplem cu fel şi fel de sintetice, în speranţa că vine după ele şi o mare satisfacţie interioară. Ea vine săraca. Dar nu e mare şi e pentru ego, nicidecum pentru suflet. Şi satisfacţiile cerute de ego sunt insatisfacţii de fapt. Cresc negativismul, deşi, aparent, am zice că nu-i aşa. Măresc golurile, deşi am zice că, aparent, ar umple totuşi ceva, ceva acolo.

Lumea încă are de înţeles ceva. Noi nu suntem frumoşi atunci când cei din jur ne apreciază a fi frumoşi, ci atunci când noi înşine ne simţim frumoşi. Noi nu suntem realizaţi atunci când cei din jur ne apreciază a fi realizaţi, ci atunci când împlinirea izvorăşte şi se resimte din adâncul sinelui nostru.

Aşadar noi nu suntem sexi când avem cele mai sexi cizme şi nici speciali când avem cele mai uşchite freze. Noi suntem sexi şi speciali atunci când ceilalţi se rătăcesc în plăcere, absorbiţi fiind de privirile şi cuvintele noastre. Noi suntem împliniţi abia atunci când capacităţile noastre sunt scoase toate, toate de la naftalină şi folosite corect şi complet, generând rezultate pe măsură.

E o confuzie uşor de făcut. E fină la suprafaţă diferenţa asta între o fericire provocată de exterior şi o fericire provocată din interior. Şi la fel e şi cu succesul, cu valoarea şi cu satisfacţiile. Sunt unele experienţe care într-adevăr fac viaţa plăcută. Însă ceea ce oferă maximul de fericire pe toate planurile vieţii noastre este numai şi numai descoperirea şi folosirea sufletului nostru.

Să ne scormonim aşadar în spatele aparenţelor. Să ne căutăm sufletul şi să-l întrebăm ce pasiuni are. Ce vise. Ce abilităţi şi pentru ce i-ar plăcea să-l cunoască pe el istoria.

Să facem în aşa fel încât să nu treacă astăzi fără ca mâine să ne mândrim cu ce-am făcut noi ieri.

Lasă un răspuns