Nu moartea vindecă, ci viaţa

Pe zi ce trece… scopul meu prinde un contur din ce în ce mai apăsat şi e din ce în ce mai plin de culoare. Cu fiecare rău care mai răsare, cu fiecare politician stricat în plus pus la conducere, cu fiecare animal agresat în mod bolnăvicios până la moarte, cu fiecare “Aş lua o mitralieră şi i-aş împuşca pe toţi!” auzită… scopul meu capătă parcă o formă din ce în ce mai clară. Şi, oricât de mult mi-aş dori şi eu uneori să pun mâna pe o mitralieră şi să îi împuşc pe toţi, stau. Mai bine stau un pic. Trag aer adânc în piept. Şi zic aşa…

Zic că… eu mă bucur de rău. În sfârşit, mă bucur de rău. Cu mâinile tremurânde de spume, dar mă bucur că-l cunosc. Ba mai mult, îl rog să se arate întru totul. Ca să-l cunosc mai bine. Ca să-l cunosc pe tot. Să îi aflu fiecare secret, fiecare gram de ură ascuns, fiecare părticică pătată, fiecare armă, fiecare gând, fiecare sursă de putere, să aflu tot ce este şi ce are el. Să ştiu tot. De la un capăt la celălalt. De la primul până la ultimul. De la cel mai mic până la cel mai mare. Vreau să ştiu ce poate fiecare, cât şi până unde. Ca să ştiu de unde să-l iau. Şi nu, nu ca să-l împuşc. Deşi strâng din dinţi de aproape mi-i sparg uneori.

Dar nu. Răul nu merită moarte. Noi, de fapt, nu merităm ca răul să moară. Omenirea întreagă nu merită ca răul să moară. Pentru că moartea e prea simplă pentru el şi… degeaba pentru noi. Pentru că răul, odată mort, renaşte la fel de rău sau poate şi mai şi. Pentru că e venit pe lume ca lecţie şi nu dispare până ce lecţia nu e învăţată. Pentru că el capătă iarăşi formă. Aceeaşi. Sau mai mare. Şi vine iar. Şi dacă nu printre noi, printre copiii noştri. Şi ce-am făcut?

Răul nu merită nici măcar chinuit. Pentru că alea sunt armele lui. Le cunoaşte. Asta ştie şi el. Atât. Nu mai mult. Şi cum l-am putea învăţa ceva ce deja ştie? Ceva ce deja l-au învăţat alţii? Poate părinţii… sau poate vreun unchi abuziv. Sau poate lipsa culturii. Sau mediul grotesc în care a copilărit. Sau cine ştie ce sau cine l-a învăţat aşa. El ştie deja ce e chinul. Ştie ce e moartea. Le-a văzut deja. Cu ele a crescut şi atât ştie. Şi da, îmi e greu. Tremur uneori atât de tare… Tremur de cum au ajuns unii oameni să simtă. Tremur la gândul chinului care trebuie să îi fi nenorocit pe interior pentru ca ei să nenorocească în aşa hal exteriorul. Şi strâng din dinţi… pentru că primul gând al minţii mele este că vreau să dispară. Să-mi lase pământul în pace.

După care vine sufletul şi-mi spune că nu aşa se rezolvă lucrurile. Nu plătind cu aceeaşi monedă. Aşa au făcut toţi până acum. “Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.”… Şi unde am ajuns?! La din ce în ce mai rău.

Iar acest rău dispare… numai şi numai dacă este exploatat. Stors până la ultima lui picătură. Scos la suprafaţă din grota în care stă ascuns ca un gunoi şi exploatat. Pus pe primul loc, sus de tot, pentru ca toată lumea să aibă acces la el. Pentru ca el să nu mai poată ascunde nimic. Şi tratat ca pe orice om normal. În toate felurile morale posibile. Onorat şi cinstit. Pentru că, dacă acest rău se vrea om, trebuie să dea dovadă că este unul. Şi dacă încă nu ştie cum, trebuie învăţat. Iar omul învaţă cel mai bine prin puterea exempului. Copiii imită tot. Aşa şi răul. E un copil obraznic. Care trebuie… educat. Izolat de sursa lui infectă şi educat. Izolat de orice alte rele şi înconjurat de exemple demne de urmat.

Iar noi trebuie să fim aceste exemple demne de urmat ale lui. Nu cu puşca în mână, nu în poziţii de persecutori, ci în poziţii de profesori. De oameni. OAMENI. OAMENII sunt rari în zilele noastre. Extrem de rari. Iar răul este mult. În mulţi. Prea mulţi. Însă, aşa cum răul se ia, se ia şi binele. Şi dacă ne dorim, într-adevăr, să avem parte de bine, trebuie, mai înainte de toate, să fim noi înşine bine. Să respectăm limita moralului noi înainte să cerem celor din jur asta. Să cunoaştem bunul simţ şi să-l şi lăsăm să se manifeste în şi din noi în fiecare clipă a vieţii noastre, înainte să avem pretenţia de a-l primi din jur.

Cât despre rău… să ne rugăm să-l aflăm, înainte să ne dorim să nu fi existat vreodată. Iar mai apoi să ne dorim să fim noi drepţi în faţa lui, înainte să-l arătăm cu degetul… huiduind. Şi-abia la urmă să încercăm să înţelegem că, fără rău, lumea n-ar avea sens. Jocul n-ar exista. Noi n-am fi aici. N-ar exista nimic. Nimeni n-ar avea sens. Nimeni n-ar fi nimic. Viaţa n-ar fi deloc. Nimic. Vid.

Pentru că asta e viaţa. E un ceva foarte amplu, cu lecţii, cu datorii, cu învăţături şi trepte de urcat. Cu trecut, cu prezent şi cu viitor. Şi cu oameni. De toate felurile. Care nu trebuie nici maltrataţi şi nici exterminaţi. Ci doar educaţi. De mici, de mari, de cum sunt descoperiţi. Educaţi. Prin suflet, nu prin moarte. Prin exemplu. Nu prin teorii şi vorbe goale. Prin… ceea ce am fost făcuţi să fim. OAMENI.

Lasă un răspuns