Nu-mi pun tristeţea să se descalţe la uşă

Am încetat de ceva timp să mai fiu singură cu mine. Acum sunt ca o casă de oaspeţi, una mare şi spaţioasă. Luminoasă şi primitoare. Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă cu un musafir. De multe ori mă ia pe nepregătite… nu ştiu cine e, ce toane are, ce vrea şi de ce. Totuşi sunt o gazdă bună, să ştii. Fie că-i… bucurie, fie că-i vreo depresie mică sau… mare… sau vreo tură de boceală, zâmbesc şi o poftesc înăuntru.
– Bine ai venit! Acum hai să vedem ce-i de făcut cu tine…

Recent un om drag mie m-a întrebat cum depăşesc eu întâmplările neplăcute din viaţa mea… sau stările proaste. Ce fac…? Păi ce să fac? Trag aer adânc în piept şi fac un pas în faţă. Mă împrietenesc. Eu zâmbeam mult oricum şi înainte. Dar acum, mai ales în astfel de situaţii, bag un zâmbet laaarg la înaintare, mă apropii şi strâng cu căldură mâna ce mi se întinde. Mână care parcă nici nu strânge aşa înţepător. Apoi poftesc la masă şi tratez regeşte. Torn două pahare de vin ca să iasă cuvintele mai uşor şi ne apucăm de pălăvrăgeală.
– Ia spune-mi tu mie ce-i cu tine aici? Ce ai pentru mine de data asta?
Şi dezbatem. Trecut, experienţe, unde-ar mai fi nevoie de ceva, ce-ar mai fi de învăţat, care greşeală ar mai fi de corectat, ce cerc de închis… ce lacrimă de şters, care suflet de împăcat… Nu-i greu deloc. Ba-i chiar plăcut uneori.

E vorba despre profunzime. Despre credinţă şi despre altruism. Şi despre dragoste. Dragoste fără condiţii. De mi-aş fi dat seama mai devreme… E ca un puzzle. Primesc pe rând câte o piesă. Una are culori vii şi atrăgătoare, alta-i neagră şi urâtă. Însă pe măsură ce le pun una lângă alta parcă-mi schimb privirea. Fac ochii din ce în ce mai mari, exact ca un copil.
– Ia uite ce imagine frumoasă!

Ştiu. Ştiu… Cuvintele au dinţii ascuţiţi uneori şi pot lăsa răni adânci. La fel şi sentimentele. Dar cum domoleşti cel mai uşor un câine care mârâie cu colţii la vedere şi spume la gură? Cum altfel decât vorbindu-i calm şi cald, coborând la nivelul lui, întinzându-i mâna uşor să te adulmece… ca mai apoi să te tăvăleşti cu el pe jos de joacă şi de pupături?

Generozitate şi entuziasm. Şi iubire multă. Astea fac liniştea să se-aştearnă. Peste răni, peste suflete, peste tot. Şi odată ce e linişte… mie una greu îmi mai şterge ceva zâmbetul de pe faţă. Greu mă mai face ceva să trag zăvoarele la uşă şi să mă prefac că nu-s acasă.
– Mai poftiţi pe la mine! Data viitoare fac gogoşi!

2 Comments

Lasă un răspuns