Nu-i nevoie de mult, doar să deschidem bine ochii… pe toţi trei

Un răspuns are şanse să apară doar dacă… întrebarea este pusă. Un răspuns are şanse să fie bun doar dacă ştim şi cum să formulăm întrebarea asta. Un răspuns are şanse să fie mulţumitor doar dacă… ştim ce vrem, mai pe scurt. Şi dacă ştim cum vrem. Şi cât de mult. Dacă toate astea-s bifate, becul se-aprinde. Se-aprinde şi dă în vileag o grămadă de treburi care ne fac să exclamăm o grămadă de “Aha!”uri.

Informaţia vine către cel care o caută. Sau hai să zic altfel… informaţia vine către cel care o caută şi ştie s-o vadă. Şi s-o accepte. S-o înţeleagă şi s-o accepte, de fapt. Şi cum înţelegem chestii? Informându-ne. Căpătând informaţii cuprinzătoare. Cunoscând detalii mici, mari, de toate felurile. De orice formă şi conţinut ar fi, despre viaţă să fie. Despre noi. Pentru că, oricât de cunoscători ne-am da, oricâte şcoli, oricâte funcţii, oricâte medalii în piept, trofee pe rafturi… noi nu ne prea cunoaştem. Nu mai zic între noi, zic pe noi înşine! Nu ne prea cunoaştem, din păcate. Iar viaţa n-are deloc un folos real, dacă nu începem cumva să facem asta. Viaţa nu e viaţă trăită cu bucurie, dacă nu ştim ce trăim, ce să trăim şi ce nu, ce e adevăr şi ce nu.

Da, ştiu că adevărul, la început, poate părea plin de deziluzii şi disconfort. Ştiu. Dar asta se întâmplă doar la început… pentru că trecerea de la… minciuna noastră cea de toate zilele la adevăr poate fi zguduitoare. Sunt diferenţe mari, enorme, de la cer la pământ, între ce-am fost învăţaţi şi ce e dincolo de asta.

Ei bine, ce vine, în schimb după… ce întâlnim la capătul podului trecut de noi ca prin cea mai groaznică furtună… e de nedescris. Ce vine după contradicţii, hopuri emoţionale, dezvăluiri, înţepeniri… ce vine după eliberarea din dependenţa asta care ne-a fost injectată în vene de-a lungul vieţilor… este de-a dreptul magic. De parc-ar fi o altă lume. Este o detaşare de modul ăla “normal” de gândire… o deconectare de la aparatele societăţii. Este un sentiment care ne cere să ştergem tot ceea ce ştiam, pentru a face loc celor care formează, de fapt… adevărul. Un adevăr care, comparat cu ce ştim cu toţii deja, pare de domeniul fantasticului. O demenţă!

Este o demenţă, da. O pierdere a minţii îmbolnăvite de manipulatori, de conducători, de regi, de falşi, de “ocrotitori”… de gunoaie care au văzut în acest pământ doar un potenţial egoist, material… bani, doar bani, doar artificial şi exploatare până la ultima picătură, indiferent ce-ar fi… sau n-ar mai fi… dincolo de ea. Este o nebunie curată, da. Curată! Şi luminoasă. Plină de linişte şi de încredere. Este o nebunie care ne curăţă de toate blocajele existente în calea noastră evolutivă. Este o nebunie plină de înţelegere, de discernământ, de examinare, de deschidere către frumos şi blând. Către o nouă şi vie energie. Către viaţă. Către destin împlinit. Către vindecare şi iubire.

Calea către nebunia asta… podul ăla plin de furtuni… este răul din lume care trebuie arătat. Este răul din lume care trebuie cunoscut. Este răul din lume care trebuie înfruntat… şi, mai apoi, vindecat de răni. Pentru că durerea cea mai mare este în rău, nu în noi, cei care ne lovim de el. Durerea cea mai mare este acolo unde întunericul este mai profund, parcă de nepătruns. Tot ce este fals, negativ, întunecat, jos… la pământ… sau sub el… trebuie vindecat, nu izolat. Trebuie tranformat, pentru ca acel pod plin de furtuni să se încheie, să se termine odată. Pentru ca soarele să iasă şi pe strada noastră.

Şi, chiar dacă pare că facem şi paşi înapoi, este datoria noastră ca, prin cunoaştere şi înţelegere, să facem măcar doi paşi înainte şi doar unul înapoi. Nu devenim nicicum intangibili în faţa negativismului, dar, cu siguranţă, devenim cunoscători de multe, multe modalităţi curate de a-l transforma. Pământul nu se transformă nicicum de azi pe mâine, dar, cu siguranţă, devine mai curat odată cu acţiunile noastre, odată cu acţiunile copiilor educaţi de noi, odată cu acţiunile copiilor educaţi de copiii noştri… şi tot aşa.

Negarea nu ne scoate nicicum la suprafaţă… acceptarea, însă, o face. Să cunoaştem lucrurile aşa cum sunt ele, să le vedem, să le înţelegem… să avem imaginea clară a realităţii… ne ridică nu doar la suprafaţă, ci până dincolo de ea. Mult dincolo de ea. Până aproape de cer. În momentul în care acceptăm locul în care ne aflăm… în momentul în care lupta cu noi înşine încetează… se schimbă totul. Nimic nu mai pare zbârlit şi sălbatic, toate se aşează domol, întrebările încep să curgă, răspunsurile şi întâmplările şi ele. Şi toate se leagă. Toate capătă sens. Viaţa în sine capătă sens.

Bolile dispar, sănătatea intră pe făgaşul ei normal, imperfecţiunile au, dintr-o dată, rost şi parcă-s mai mişto decât cele bune de le-avem noi, certurile devin doar discuţii revelatoare, iar noi… noi devenim una cu Dumnezeu. Sau nu… noi înţelegem, în sfârşit, că suntem una cu Dumnezeu. Înţelegem că “noi şi Dumnezeu” nu înseamnă “aici şi acolo”. Înţelegem că viaţa, cu toate accesoriile ei, bune, rele, cum or fi ele, este întotdeauna uşor de citit printre rânduri şi deloc complicată. Înţelegem că magia şi miracolul sunt pure adevăruri, nu mistere. Înţelegem că întreg universul e cu noi, ne ajută, ne susţine şi… ne aşteaptă.

Atunci când fiecare pătrăţică din noi lucrează în strânsă legătură cu toate celelalte, devenim… exact ceea ce e menit să fim. Oameni. Devenim activi, implicaţi, determinaţi. Devenim puternici. Toate pentru ca, mai apoi, să devenim fericiţi.

Lasă un răspuns