Nu boala stârneşte suferinţa în om, ci omul stârneşte boala prin suferinţă

Mă minunez uneori de cât de logice şi uşor de înţeles sunt toate. Mă bufneşte şi râsul de cât de aproape sub nasul nostru stau răspunsurile la toate întrebările noastre… fără ca noi să le înţelegem. Fără ca noi să le observăm măcar. Şi nu că n-am vrea sau că n-am avea nevoie de ele. Doar că suntem atât de disperaţi în forfota societăţii de astăzi… încât nu mai avem minte pentru lucrurile simple. Şi nici încredere. Societatea asta întoarsă pe dos de ceva vreme ne-a format în aşa fel încât nu ne mai vină să dăm nici doi bănuţi pe ce nu e palpabil şi voluminos. Ce n-are rezultat de azi pe mâine pentru noi nu mai valorează nimic. Ce nu aduce dovezi negru pe alb la fel de repede ca o foaie scoasă la imprimantă nici nu-i de băgat în seamă. Nu există.

Şi eu am crezut multă vreme în “nefericiţii” loviţi de boală. Şi m-am rugat să-mi ferească Dumnezeu familia şi oamenii dragi de aşa ceva. Credeam că, dacă mă rog pentru toţi, îi protejez. Eu. Pe ei. Fără ca ei, poate, să facă ceva pentru a se proteja. Numai că, la un moment dat, din sensul ăsta dat de tradiţie, totul s-a transformat într-un nonsens pentru mine. Cum adică eu să feresc pe cineva de boală? În timp ce acest cineva, eventual, să-şi toarne pe gât chimicale, mortăciuni şi alcool, iar în minte depresii, violenţe şi mult negativism… Cum?!

Lucrurile astea, la un moment dat, nu s-au mai “pupat” în mintea mea. Deşi în mintea tuturor aşa funcţionau treburile. Şi în mintea multora încă funcţionează aşa. Mergem la biserică cu un acatist într-o mână tremurândă şi-l rugăm pe tata părintele să-l roage pe Dumnezeu să-l facă bine pe beţivul de-acasă. “Să nu moară de ciroză, Doamne, că n-are suflet rău!”… Mergem la psiholog şi-l rugăm pe domnul psiholog să ne asculte, eventual să ne dea o trimitere pe mai departe la un psihiatru bun, care, la rândul lui, să ne asculte şi el şi să ne dea o foicică cu care să mergem la farmacie… de unde să ne dea o punguţă cu muuulte medicamente. Să le băgăm pe gât cu nişte apă, ca să ne facem bine. Dar de băut alcool… să tot bem. Şi de fumat să tot fumăm. De urât să tot urâm. De blestemat la fel. De mâncat mizerii să tot mâncăm, inclusiv cadavre. Că ne place să mâncăm cadavre. Şi mie mi-a plăcut chiar mult. Până când mi-am dat seama cu ce mă hrăneam, de fapt. Până am început să înţeleg cum se vrea a fi, de fapt, înţeleasă vorba aia… “Suntem ceea ce mâncăm.”.

Noi organismelor noastre nu le dăm să consume doar substanţe sub formă de vitamine, minerale şi altele de genul. Noi organismelor noastre, prin ceea ce consumăm, le dăm şi nişte… informaţii. Energia din agheasma lu’ tata părintele tot informaţie e. Energia din licorile “magice” ale vrăjitoarelor tot informaţie e. Energia din alimente tot informaţie e. Energia din plante la fel. Dar mai ales… energia din animale. Şi din orice altceva băgăm în noi pentru a ne hrăni sau pentru a ne… distra.

Acum să ne gândim… la întreg procesul prin care această energie se formează. Oare tata părintele chiar are… har? Oare are suflet bun? Oare “sfinţeşte” acea apă cu sufletul curat? Oare vrăjitoriile sunt făcute pentru a face bine? Şi dacă nu… oare răul provocat de ele nu se plăteşte sub nicio formă? Şi de mâncat noi ce mâncăm? De unde? Crescute cu ce? În ce condiţii? Dar ce-ar fi să ne apucăm să mâncăm oameni? Că tot carne e. Tot suflete avem şi noi. Şi tot doi ochi. Şi tot o inimă. Şi tot o spaimă în suflet am avea dacă cineva ar veni cu un cuţit înspre noi cu intenţia de a ne tăia gâtul. Şi tot o familie legată prin sânge şi prin energia sufletelor am lăsa în urmă. De ce nu ne mâncăm între noi?!

Cel care a adus boala în lume a fost omul. Nu, nu ne-a pedepsit Dumnezeu. Noi ne-am pedepsit singuri. Şi nu printr-o creaţie a noastră exterioară, ci printr-una interioară. Prin energii şi emoţii negative şi urâte strânse în noi. Printr-un cumul de mizerii. Şi prin transmiterea lui din generaţie în generaţie. Generaţii care l-au amplificat doar pentru că au urmat tradiţia în loc să-şi asculte propriul suflet.

Şi nici acum nu am ajuns încă să cunoaştem toţi legile după care gândurile şi emoţiile noastre ajung să se transforme în realitate. Încă nu am ajuns să ne cunoaştem propria capacitate de vindecare. Încă nu înţelegem pe deplin că orice durere a corpului nostru, fie ea mică sau mare, are întotdeauna o sursă emoţională, fie ea interioară sau exterioară.

Cancerul? Cancerul n-are leac, ar spune majoritatea. De ce? Pentru că nimeni nu-l vede încă. Pentru că încă îl căutăm în medicamente, în aparaturi, în seruri şi substanţe fel şi fel. Pentru că încă îl căutăm acolo unde nu trebuie. Pentru că încă nu vedem cauza cancerului în adevărata ei sursă. Şi anume emoţia. Emoţia aia dureroasă, bine împachetată şi adânc aruncată înăuntrul nostru. Emoţia aia negativă strânsă acolo poate de zeci de generaţii sau cine ştie de când. Emoţia aia la care noi mai adăugăm şi altele. Stresul de la un loc de muncă nepotrivit, gelozia şi agresiunea de la un partener de viaţă nepotrivit, tensiunea şi pesimismul de la un grup nepotrivit de prieteni. La care adaug cu curaj şi siguranţă pe ceea ce zic alimentaţia eronată. Şi lipsa informării. Luatul ca atare. Tradiţia. Lipsa semnelor de întrebare. Nepăsarea. Ignoranţa asta cu care parcă am fost toţi injectaţi la naştere.

Avem ceva de învăţat. Cum să ne purtăm grija şi dragostea. Şi înainte să le purtăm altora… să ni le purtăm nouă. Pentru că ne naştem în pătrăţica noastră, cu mintea noastră, cu sufletul nostru şi cu propriul nostru corp. Şi depinde doar de noi ce anume alegem să facem în metrul nostru pătrat de viaţă şi… cât de mult şi frumos să-l trăim.

One Comment

Lasă un răspuns