Noroc cu măştile de zi cu zi, că altfel ne-ar ţâşni toate golurile direct prin ochi

Citeam zilele trecute pe internet o chestie amuzantă, dar, în acelaşi timp, destul de realistă, zic eu. Cineva spunea că statusurile online legate de relaţii ar trebui să aibă o formă de genul “într-o tentativă de relaţie”, nu “într-o relaţie”, pentru că întâi încercăm să vedem cum stă treaba şi-abia apoi afirmăm, deşi de cele mai multe ori infirmăm… că suntem într-o relaţie de-aia adevărată.

Pentru că avem nişte criterii cumva… subiective atunci când alegem să ne băgăm până peste cap într-o… combinaţie, că n-o numesc nici eu relaţie direct, cu cineva. Omul ăla blânduţ şi bunuţ este atras de vanitos, ăla prea gol este atras de ăla prea plin de el, ăla fals de ăla veritabilul… şi tot aşa. Ideea e că fiecare este atras de ce n-are. De ce-i lipseşte. De ce şi-ar dori şi el să aibă. Şi, neştiind cum să obţină din propriile surse, caută prin alţii. Şi-acolo unde găseşte hop! şi el.

Ne batem cu pumnii în piept că iubim profund şi necondiţionat. Că ne simţim împliniţi din punct de vedere emoţional doar dacă dăm tot ce avem, doar dacă vedem omul de alături fericit, doar dacă aia, doar dacă aialaltă, când, de fapt, ne simţim împliniţi doar dacă ni se dă. Doar dacă ni se face. Doar dacă ni se răspunde cum vrem, când vrem, cu ce vrem. Ăla blândul şi iubitorul zice că el e curat ca lacrima şi că e fericirea altora întruchipată, ăla plinul de el zice că i se cuvine. Şi uite aşa, la sfârşitul întâlnirii, cei doi amorezi se pupă şi se introduc frumuşel… într-o relaţie cică. Îşi doresc amândoi această relaţie atât de mult…! Îşi doresc adică tot timpul celuilalt, toată energia celuilalt şi, categoric, control deplin asupra celuilalt. Ca să umple fiecare ce spaţii are de umplut. Frustrări, dureri, dezamăgiri, etc.

Şi trece timpul. Ăla plinul de el începe să-l calce pe amărât pe gât şi ăla amărâtul stă, că el iubeşte mult. Şi pentru că el poate, îndură mult. Pentru că el asta are de făcut în viaţă. Pentru că el e puternic, iar plinul de el, sărăcuţul, nu e. Deşi ăla le face pe toate. El plăteşte facturi, el duce gunoiul, el spală vasele, el stă deasupra mereu, el decide, el, el, el. Amărâtul pleacă capul şi zice doar “Da, ai dreptate, nu sunt în stare de nimic… dar eu te iubesc!”. Şi pentru amărât relaţia aia e tot. Tot numai dragoste, tot numai frumos, tot numai linişte. Sau tentativă de linişte. Obţinută prin multe compromisuri şi sacrificii. Că din om devine preş. Ba chiar îl imploră pe ăla plin de el să se şteargă de el de toate cele. Pentru că el îl iubeşte şi poate. Şi vrea mereu să-l înveselească, să-i vorbească, să-l ajute, să-l pupe-n dos, să orice îl face pe ăla fericit. Şi toată treaba asta se împute, la un moment dat. Niciunul parcă nu-şi vede viaţa fără celălalt, dar nici nu se mai suportă de nicio culoare.

Se despart? Nu. De ce să se despartă, când fiecare poate dansa, în mod fals şi ipocrit, după cum cântă celălalt? Măcar aşa, de ochii lumii. Şi astfel problemele parcă dispar. Devin extrem de greu de detectat. Şi ce ne facem? Păi dăm înainte. Că doar promisiunile-s şi pentru la bine şi pentru la rău. Aia să fie paguba, nişte ani pierduţi… nişte ani petrecuţi zi de zi cu nişte nevoi neîmplinite. Nişte ani petrecuţi zi de zi ca nişte străini. Nişte ani petrecuţi zi de zi de parcă ar fi nişte… colegi de cămin care nu se mai suportă, dar care sunt nevoiţi să stea acolo, că de, nu e după ei aşezarea în camere.

Se întâmplă des. Pentru că, încă de la prima lor întâlnire, cei doi văd în celălalt soluţia nevoilor lor, nu o completare a întregului propriu. Încă de la prima lor întâlnire, văd în celălalt salvarea. Sfârşitul durerilor. Încheierea cu succes a tuturor problemelor. Încă de la prima lor întâlnire, sunt nişte egoişti. Deşi, aparent, fericirea celuilalt e cea care contează, contează încă din prima secundă numai şi numai fericirea proprie. Şi totul urmează a fi făcut întru fericirea proprie. Preocupările celuilalt sunt lipsite de logică şi sens, gândirea celuilalt este, categoric, de schimbat, dar lasă, să mai treacă o vreme, până se acomodează ei cu ei acolo, cât să-şi intre puţin în roluri. Planul oricum e deja făcut. Fiecare să caute să acapareze cu ale lui. Cu propria dreptate. Cu propriile reguli. Şi toate şmecheriile astea sunt păstrate în secret, până când fiecare atinge punctul lui de confort. Ei, şi din punctul ăla de confort… “Eu şi după mine potopul!”. Începe transformarea. Circul şi panarama. Nu mai înţelege nimeni care pe care, unde şi de ce. Ăla blândul o dă cu datoria lui de a mângâia şi de a iubi necondiţionat, cu calea cea bună, cu teoria adevărului amar, cu drame despre cum că nu toţi îi merită dragostea cea sfântă şi nici grija fără de capăt. Iar ăla plin de el îşi bagă ce-are mai drag pe lume şi se poartă de parcă nimic nu s-a întâmplat. De parcă are în casă un nebun care se ceartă singur. Ba chiar încearcă cumva să facă chiar el pe amărâtul şi pe binevoitorul. “Dar ce-ai păţit? Hai să vorbim, sigur e o neînţelegere la mijloc, ai înţeles tu ceva cum nu trebuie şi te enervezi şi suferi fără motiv…”.

Se întâmplă des, da. Şi, din păcate, se întâmplă des şi ca aceste… combinaţii să rămână muuult timp sub această formă defectuoasă. Uneori şi pentru toată viaţa. Dintr-o simplă greşeală iniţială. Aia de a nu avea răbdarea cunoaşterii de sine, înaintea cunoaşterii altcuiva. Aia de a nu avea definiţia completă a propriei persoane, pentru a şti exact definiţia extensiei potrivite. Pentru a şti exact cine are loc alături mai departe în viaţă şi cine nu.

Pentru că, aşa cum zic mereu, fericirea nu se creează în jur, ci în noi. Împrejurimile pot doar completa peisajul propriei noastre fericiri, astfel dezvoltând un fel de fericire… la comun.

Lasă un răspuns