Noi cu treaba noastră, lenea cu treaba ei

Suntem extrem de pricepuţi la a ne pune dorinţe. La a ne fixa obiective. Ba de la 1 ale anului, ba “de Luni”, ba “de mâine”. Răsar obiective şi dorinţe de-astea ca ciupercile după ploaie. Dar toate de data viitoare. Nu de acum. Nu, că ne cade egoul pe jos. Nu suntem pregătiţi acum. Trebuie să ne pregătim emoţional, psihic, fizic, să dăm două ture de bloc, să facem nişte exerciţii de-alea complicate de-ale minţii. Să respirăm din doi în trei un pic. Să… lenevim adică.

La început suntem entuziaşti. Vai, Doamne, ce energie, ce bucurie, ce ne vine să sărim în aer de ce revelaţie şi planuri ne inundă. Ce ne vine să zgâlţâim pe toată lumea, să afle toţi că întoarcem noi tot cu susu-n jos… de mâine. Gata, ne lăsăm de obiceiuri proaste, ne apucăm de de-alea bune. De la anu’.

Eh… şi când vine “la anu’” ăsta… stai aşa că să vezi că… trebuie să şi muncim un pic. Trebuie să facem şi nişte eforturi ca lucrurile să se schimbe. Ca dorinţele noastre să devină realitate. Trebuie un pic de os pus la treabă ca obiectivele alea să ajungă a fi atinse. Şi după 0,001 grame de efort… gata! Am obosit. Epuizare totală. Am făcut destul, poate chiar prea mult… şi “nimic nu se schimbă!”. După care dăm cu puţin “N-a fost să fie!” şi revenim la lenea noastră. Că ce e pe lume mai sfânt decât Sfânta Lene?! Dă-o încolo de viaţă nouă! Ce, asta vechea nu ne mai place?!

Ce nu înţelegem noi este că ce-i bun nu se construieşte de azi pe mâine. Ce-i bun se construieşte cu răbdare şi cu muncă împărţită pe bucăţele… de azi pe… peste luni sau chiar ani uneori. Azi un pic, mâine încă un pic, până obţinem o piesă. Apoi trecem la următoarea. Un pic, încă un pic, până o obţinem şi p-aia. Şi tot aşa. Până asamblăm tot tabloul.

Cine-şi propune marea cu sarea şi schimbări radicale obţine ciuciu. Şi după asta zicem că n-avem noroc în viaţă. Da’ avem. Aaaaveeem “noroc” cu caru’! Doar că nu-l vedem de lenea asta mare care ne stăpâneşte creieraşul. Păi ce, nu merge să pocnim din dejte şi să se facă o magie mişto în viaţa noastră aşa, brusc?!

Ei bine, nu. Nu merge aşa. Treaba asta cu obiectivele atinse şi dorinţele împlinite merge doar pe sistemul “câte puţin, câte puţin”. Adică nu sucim “de mâine” la 180 de grade tot, ci sucim de azi din 180 de grade doar vreo două. Cât să nu resimţim chiar aşa brusc o schimbare şi să ni se ia imediat de tot din cauza asta. Lucrurile nu se schimbă nici toate odată şi nici făcând prea multe şi prea repede. Lucrurile se schimbă păstrând obiceiurile vechi într-o proporţie de 98%, iar de restul să ne dea nişte schimbare ziua de azi. Altfel… ne îmbolnăvim de responsabilitate şi, cum noi ne tratăm de boală una, două, îi dăm cu lene imediat să ne treacă.

Scuzele să nu facem sunt cu muuult mai clar şi puternic argumentate decât motivele să facem. Aşadar… să nu ne dorim să ne luptăm din prima cu morile de vânt. Să ne menţinem puţin noţiunea realităţii. Să conştientizăm că nu ne transformăm peste noapte şi nici dorinţele noastre nu o fac. Peste an poate. Dar “de mâine” nu. Ştiu că sună aberant în aparenţă că, muncind câte puţin, aproape de insesizabil, în fiecare zi, putem obţine rezultate extraordinare. Însă merită încercat. Că doar nu-i chiar aşa grav un efort aproape spre deloc depus zi de zi, vreme de… o perioadă anume. Cât ne-o lăsa pe noi lenea să întindem coarda, aş zice.

Merge. Şi merge şi în viaţa personală şi în afaceri. Merge în orice ne propunem. Şi nici energie multă nu se cere. Doar puţină… cât să mişte acolo ceva. Cât să nu zacem la nesfârşit în aceleaşi şi aceleaşi obiceiuri proaste de care oricum ne-am plictisit ca naiba.

Tot ce trebuie făcut e planul de bătaie. Ce vrem? De ce vrem? Ce ne trebuie ca să se întâmple ce vrem? De unde ne luăm ce ne trebuie? Şi, mai ales… cât de puţin suntem dispuşi ASTĂZI să facem pentru ce vrem? Şi să facem puţinul ăla. Atât. Nimic mai mult.

Lasă un răspuns