Nereușita apare când ‘imposibil’ e folosit prea des

Avem așteptări, dar este mult prea des ‘imposibil’ să le atingem. Întâlnim oameni frumoși, dar este mult prea des ‘imposibil’ să-i merităm tocmai noi. Apar atâtea oportunități în calea noastră, dar este mult prea des ‘imposibil’ să reușim tocmai noi să le folosim cu succes.

Deși… suntem toți la fel. Toți o apă și-un pământ. Porniți din aceeași sursă. De aceeași natură. Și ne compun pe toți aceleași două lucruri… dorință și voință. De la om la om, într-adevăr, proporțiile sunt diferite, de la un moment la altul. Poate chiar de la o viață la alta. Dar absolut toți suntem dorință și voință.

Dacă suntem norocoși și ne trezim când dăm cu capul de acel toc de ușă a vieții dat să ne schimbe un pic perspectiva, dat să ne determine să vrem măcar pe jumătatea a cât ne dorim… ‘imposibil’ ăsta ajunge să cam dispară de prin viețile noastre. Altfel… ne cam umplem de cucuie aiurea, fără încetare.

Pentru că să fim deștepți, să răzbatem prin viață, să fim… puternici cât să ținem piept încercărilor care ne ies în cale… nu este imposibil. Să fim frumoși în suflet și să fim plăcuți prin prezența noastră nu este imposibil. Nu este imposibil nici să depășim plictiseala asta cruntă dată de aceleași și aceleași obiceiuri seci și nefolositoare… de care ne-am lipit ca de aur, nu știu din ce motiv.

Să fim atenți, sinceri, grijulii cu noi, dar și cu ce ne înconjoară, să lăsăm capetele tari jos de pe umeri și să adoptăm o atitudine mai puțin frivolă… să fim mai flexibili, să căutăm căi de mijloc cumva pentru toate, să fim mai deschiși, mai dispuși să… mai multe… nu este imposibil.

Noi ne desenăm singuri viața. Noi decidem până unde ne dezvoltăm din totalul posibil, noi decidem ce avem din tot ce am putea avea, noi decidem chiar și… cât trăim. Noi ne creăm atmosfera în case, în relații, în tot. Noi alegem între a ne mulțumi cu prostul obicei de a acționa iar și iar în direcția care nu duce nicăieri și a schimba macazul pentru mai bine.

Noi urcăm sau nu pe scara evoluției. Noi creștem sau nu nivelul pasiunii cu care ne trăim fiecare zi. Noi facem sau nu curățenie în spațiile noastre, în activitățile noastre, în sufletele noastre. Noi ne conducem propria căruță. Alegând să da sau să nu. Alegând să fim, mai degrabă, înțeleși de restul când facem sau nu ceva sau, mai bine, de noi înșine, înaintea oricui altcuiva.

De multe ori am vrea, dar nu facem nimic pentru ce-am vrea. Iubim oameni, dar îi lăsăm să plece. Ne place o activitate, dar renunțăm la ea. Fără să înțelegem cât de mult contează, de fapt, prezența acelui om pentru noi, fără să înțelegem cât de mult contează, de fapt, prezența noastră în acea activitate. Sperând, poate, că există și o a doua șansă… undeva, cândva. Sau chiar și cu riscul ca acea a doua șansă să nu mai vină-n veci. Și nici măcar nu ne întrebăm de ce. Pentru că e mai la îndemână acest ‘imposibil’ pe care să dăm vina. “Ar fi fost oricum imposibil să fim împreună…”, “Ar fi fost oricum imposibil să reușesc eu să am succes cu treaba aia…”, “Ar fi fost oricum imposibil să…”.

Fără să ne dăm însă seama că, undeva, în adâncul sufletului nostru, rămâne pentru totdeauna o întrebare… “Cum ar fi fost totuși dacă…?”…

Lasă un răspuns