Negativismul fuge de catastrofe, deși… tânjește după ele

Am observat la mine că obișnuiesc să compar viața reală cu animații sau jocuri. Poate pentru că… cei care le-au creat au știut ei ce-au știut. Și sigur pentru că hazul de necaz îmi curge prin vene. El mi-a scos zâmbetul la înaintare, orice-a fost. Și o face, orice-ar fi.

Astăzi mi-a venit în minte iar ideea aia cum că de ce ne e frică nu scăpăm. Mi-am imaginat o fantomiță acoperită cu un cearșaf, zburând disperată în jurul unui zid, încercând să se ascundă de ceva. Și zbura ea haotic așa, ba în stânga, ba în dreapta, ba în față, ba în spate, fără nicio noimă, când, ce să vezi, a dat nas în nas cu spaima ei. Înghițit în sec, drame, rugăminți, “Stai, să vezi, că nu pe mine mă vrei, că eu n-am făcut nimic rău nimănui, că eu sunt pâinea celui de sus, că…”, plânsete, “De ce eu?! De ce întotdeauna eeeuu?!”.

Și-acum să analizăm puțin personajele din desenele mele scurte și dubioase. Iau întâi Spaima. Care nu-i chiar iadul în persoană, ci doar o… trăsătură. A cui? A fantomiței. Fantomiță care este atât de străină de sinele ei, încât se împotrivește cu orice preț cunoașterii. De sine, mai întâi, că de la aia plecăm.

Ne izbim în viață, întotdeauna, fără excepție, de ceea ce suntem, de ceea ce oferim, de ceea ce… cerem, chiar și fără să vrem. Oricât de mult am fugi, tot de noi dăm, mai devreme sau mai târziu. Și, până când nu învățăm, până când nu cunoaștem, până când nu înțelegem… cine suntem, întâmplările nu se schimbă. Lucrurile nu evoluează. Nu apucăm să fim mai bine.

Noi avem deja, aș zice eu, o părere prea bună despre noi, ca să mai lăsăm loc de și mai bine. Nu-i vina noastră, așadar, nu? E a altora. Lumea-i rea, invidioasă… Ah, și cât de mult ne complicăm existența gândind astfel..! Fără să înțelegem că noi suntem o sursă de emoții negative pentru exteriorul nostru, nu invers. Noi suntem cei care creează probleme și stres celor din jur, nu invers. Și suntem respinși, privați de bine, de liniște, de armonie, de iubire. Suntem înlăturați din gașca celor luminoși. Și tot vina lor e, nu a noastră, pentru că-s ei niște egoiști și niște lipsiți de sentimente, ai naibii să fie!

Continuăm să ne văităm, să trăim într-un continuu disconfort, să despicăm problemele și trăsăturile tuturor în cinșpe. Continuăm să cerem din jur acea compasiune niciodată primită. Și ne ridicăm tronul poleit și mai sus, pentru că de, noi suntem aparte. Din ce în ce mai aparte, din ce în ce mai demni de respect, din ce în ce mai… martiri cu fruntea sus pentru așa-zisul adevăr și-așa-zisa iubire din capul nostru…

Explodăm de emoții mii și… de prea puține fapte. De prea puțină integritate, de prea puțină… demnitate. Apoi iertăm, ștergem singuri cu noi pe jos, că “… lasă, inteligentul cedează primul”. Oferim fără să întrebăm dacă e nevoie, răspundem fără să ne fie pusă vreo întrebare, soluționăm fără să existe vreo problemă. Ne lovim cu pumnii puternic în piept, că uite câte facem noi, martirii acestei lumi nedrepte!

… sperând că, de data asta, Spaima ne ocolește. Fără să înțelegem că noi n-am fugit, de fapt, niciodată de ea. N-am putut, nu de alta. Pentru că noi suntem blocați în aceeași mlaștină cu greșeli. Pentru că supărările nu s-au dus, s-au stocat. Pentru că traumele nu s-au vindecat, s-au… solidificat.

Cheia? Autocontrolul într-o combinație pură cu voința. Atenția pe soluție, nu pe problemă. Libertatea cu limită și limita constructivă. Rațiunea fără minciună. Pătrățica proprie. Înțelegerea sinelui în oglindă. Conștientul mână în mână cu subconștientul. Odihnă și detoxifiere… atât fizic, cât și emoțional. Și zic eu că-i un pas mare către înțelepciune și către… materializare. Către “Adiós, Fantomiță!” adică.

Lasă un răspuns