Ne naştem cât o picătură şi creştem cât un univers

Să ne imaginăm un corp de energie luminoasă cam cât un om. El e Dumnezeu. Acum să ne imaginăm că el are mâini şi cu una dintre ele smulge din energia propriului corp o flacără mică de energie, la fel de luminoasă ca şi el. Exact cum am rupe dintr-un aluat să facem covrigi.

Flacăra asta mică de energie e sufletul. E o bucată din întreg. Aşa suntem noi toţi. Fii ai lui Dumnezeu. Trimişi în lume cu bileţelul de gât, un bileţel pe care scrie “Mergi în lume, experimentează, fă-te mare şi… întoarce-te acasă numai după ce vei fi terminat tot ce ai de făcut pe-acolo!”. Pe lângă bileţelul ăsta el ne mai pune la dispoziţie un sac mare, mare, ca cel al lui Moş Crăciun, în care găsim zodii de încercat, trupuri de îmbrăcat şi toate uneltele necesare pentru a purcede în viaţă. În vieţi. La un drum lung. În întuneric. Pentru că, nu-i aşa, cum altfel ne-am putea distinge şi descoperi pe noi înşine ca lumină altfel decât în întuneric…? Cum altfel putem învăţa un bine dacă nu trecând prin rău?

Ce-avem de învăţat?! Păi pe toate. Şi le luăm pe rând. Câte o viaţă. Câte o zodie. Câte o poveste. Câte o familie. Câte o ceva din fiecare. O dată sau de mai multe ori. O dată sau de câte ori e nevoie ca să mai bifăm o lecţie ca fiind învăţată.

Ne certăm ca să aflăm violenţa şi supărarea, pentru ca mai apoi să descoperim că se poate şi ierta şi împăca. Ignorăm ca să aflăm egoismul şi singurătatea, pentru ca mai apoi să învăţăm să împărţim şi să trăim împreună cu ceilalţi. Uităm ca să învăţăm să ne aducem aminte. Să ne aducem aminte cine suntem cu adevărat. De unde am plecat şi încotro ne îndreptăm.

Am crezut, până la un moment dat, în destin. Şi acum cred de fapt. Doar că acum definesc destinul ca fiind linia aia dreaptă, trasată din punctul A în punctul Z, un drum general valabil pentru fiecare suflet în parte. Altădată însă defineam destinul ca fiind o poveste unică pentru fiecare, un fel de “ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”. Încă păstrez în credinţa mea povestea unică pentru fiecare suflet în parte. Dar ea nu e destin. Ea e doar o aglomeraţie de alegeri. Este o împopoţonare a destinului drept şi simplu cu fel şi fel de zorzoane şi cotituri în stânga şi-n dreapta. Exact ca împodobirea pomului de Crăciun al Moşului mai devreme menţionat. Pomul ar fi frumos şi golaş aşa cum e el, dar venim noi peste simplitatea lui cu nişte beculeţe colorate, cu nişte beteală, globuleţe, steluţe şi alte cele.

Fiecare suflet în parte pleacă din punctul A. Şi fiecare suflet în parte ajunge în punctul Z. Punct Z care e tot A, dar scris altfel. Fiecare pleacă un suflet mititel şi învăţăcel şi se întoarce un suflet împlinit. Cu diploma de calificare în braţe. Ce face diferenţa între drumurile şi lecţiile parcurse…? Alegerea. Un suflet se mişcă mai lent, altul mai rapid, unul e mai ambiţios, altul e mai delăsător. Unul face nani mult, altul n-ar face deloc dacă ar putea. Alegerile ne ţin aproape sau ne îndepărtează de traseul principal. Şi nu, nu vorbesc despre a alege doar bune. Pentru că mulţi greşesc crezând că, evitând răul… atât ca trăire proprie, cât şi că întâlnire în jur… se apropie mai repede de final. Aş zice că e cam invers, dacă mă gândesc bine. Păstrându-ne la distanţă de ce ne sperie, de ce ne respinge, de ce e golit de bine şi umplut cu rău… nu facem nimic altceva decât să amânăm. Să amânăm ceva ce trebuie să cunoaştem pentru a schimba şi pentru a evolua. Nefăcând ceva spre a cunoaşte şi a schimba un rău… lăsându-l să fie… observându-l doar de la distanţă… e o alegere greşită. Ăsta-i de fapt chiar iadul în care cred eu şi o zic mereu cu mâna pe inimă.

Iadul e amânarea la nesfârşit a înfruntării răului din noi şi din jurul nostru. Iadul e eşarfa cu care suntem legaţi la ochi şi care nu ne dă voie să ne pătrundem şi să ne cunoaştem. Iadul e lenea. Iadul e delăsarea. Iadul e amânarea. Iadul e necunoaşterea. Iadul e privarea de bucuria propriei noastre lumini. Nu demonii, nu focul şi fierbinţeala, nu alte bălării de-astea. Iadul e amânarea.

Şi-abia când îl vom fi parcurs… devine rai. Devine împlinire şi ‘Acasă’. Abia când ajungem la fundul sacului lui Moş Crăciun putem spune că ne-am primit, în sfârşit, toate cadourile. Şi abia atunci putem începe a ne bucura de ele.

Până atunci, mai un cadou stricat din lipsă de atenţie, mai o baghetă magică folosită unde nu trebuie, mai o căzătură din leagăn că nu ne ţinem bine şi tot aşa. Până le învăţăm pe toate. Răbdare, atenţie, dăruire. Iubire, compasiune, uniune. Pe toate.

Întunericul e cel mai bun prieten al nostru. Pentru că doar el ne poate face să strălucim frumos.

Lasă un răspuns