Ne naştem bătrâni şi devenim tineri crescând

Şi-am observat şi încă observ, pe zi ce trece, treaba asta şi la mine. M-am născut o tristă şi abia acum parcă am învăţat şi eu să mă bucur de viaţă. Când eram copil, fugeam de propria mea copilărie, ca să ajung om mare. Şi bine că am ajuns. Suficient de mare şi de frământată în gânduri, cât să îmi iau băgăjelele şi jucărelele, să le analizez frumuşel şi să arunc tot ce naiba era prin ele pe-acolo de nu mă lăsa pe mine să trăiesc liberă şi fericită. Am ajuns suficient de mare, cât să fiu, în sfârşit, tânără. Aproape un copil.

Multă vreme m-am simţit aşa… învechită. Plină de praf, exact ca o bucată de-aia de mobilă tristă dintr-o casă părăsită. Matură, într-adevăr, dar aproape râncezită. Mă stricam pe măsură ce luam contact din ce în ce mai mult cu… propriul meu ego. În mod direct, prin mine şi gândurile mele, în mod indirect, prin alţii şi gândurile mele.

Şi-odată m-am scuturat! Am zis că gata, dacă tot sunt eu pe stil mai vechi aşa, măcar să mă şi folosesc de asta. Că realitatea, la urma urmei, trebuie acceptată, ca să putem trăi în ea. Şi ia, fato, în braţe singurătatea, ia în braţe “bătrâneţea” asta a ta, ia maturitatea, că doar ţi-ai dorit-o de n-ai mai putut după ea, ia-te cu totul tu în braţe. Şi poartă-te tu pe valurile vieţii, ca un om mare ce eşti. Şi vezi încotro te îndreaptă valurile astea. Izbeşte-te şi de stânci, că doar şi alea fac parte din acelaşi peisaj, ridică-te şi apoi ia-o de la capăt. Până oboseşti, până crăpi sau până vezi tu ce-o mai fi.

Zis şi făcut. Şi, după făcut, mi-am dat seama că am fost fată deşteaptă. Că n-am făcut rău când am decis să înaintez în noroi până la gura înecului. Că n-am făcut rău când am ales să dau eu cu capul meu în toate alea, în ciuda avertismentelor din jur. Că n-am făcut rău când am vrut să-l aflu pe ăla mare şi periculos de negru, ca să ştiu eu singurică cu cine am, de fapt, de-a face. Pentru că astfel am ajuns, în cele din urmă, după toate sucelile şi izbiturile pământului, la mine. La mine, mă. La dilia asta bătrână, dar, în sfârşit, tânără.

Da, ştiu că am tendinţa să petrec şi mai mult timp singură acum decât înainte, dar asta doar pentru că am ajuns, în sfârşit, să mă simt confortabil în prezenţa mea. Asta doar pentru că am ajuns, în sfârşit, să mă bucur de propria mea fire. Pentru că m-am acceptat şi m-am educat. Pentru că n-am ales să mă mint o viaţă, prefăcându-mă că totul e roz şi bine, pentru că nu mi-a fost frică să intru în părţile mele alea cele mai negre, nu mi-a fost frică de ce-am avut de găsit urât. Am ales să iau nenorocirea aia de negru ca abanosul şi să-l transform eu cu sudoarea propriei mele minţi într-un roz adevărat, de-ăla pe bune.

Şi nu, nu vorbesc despre rozul pietrelor swarovski sau mai ştiu eu despre care alt roz de-ăsta material. Nu. Că-s o hoaşcă atât de mult şi veritabil întinerită, că materialul s-a dus pe apa Sâmbetei. Oh, şi cât de mult mi l-am dorit şi pe-ăla…! Dar nu, acum prefer lumina în suflet, nu pe degete. Prefer comunicare. Prefer, în sfârşit, joacă. Emoţie. Legătură de-aia strânsă cu sufletul meu, cu sufletul sufletului meu, cu sufletele sufletelor noastre. Conexiuni de-alea profunde. Nu de-o noapte, nu de-un copil şi nici de-o baie de-o vară la mare. Prefer stabilitate. Prefer să văd viaţa… vieţile… ca formând o super complexă schemă. Un super joc de-ăla Supermario. Pentru că am aflat, între timp, potenţialul din lume. Şi mai apoi din mine.

Nu, nu mai fac lucruri fără motiv. Nu mai spun lucruri doar de dragul de-a le spune. Nu mai petrec timp undeva anume, ci doar cu cineva anume, luând în calcul ca cinevaul ăsta să fiu chiar eu, de multe ori. Nu mai despic probleme în şaişpe mii de bucăţi, fără să şi fac ceva în privinţa lor, ci le ascult, le simt şi le rezolv. Scurt. Nu mă mai consum în van. Păstrez energie pentru misiunea mea. Porţionez. Mă porţionez pe mine. O parte pentru muncă, o parte pentru relaxare şi odihnă şi-o parte pentru lume, adică tot pentru mine.

Pentru că asta-i lumea mea. Şi n-am trăit atâtea vieţi degeaba. Şi nici pe-asta. Vreau s-o fructific până la ultima ei respiraţie. Vreau să creez. Să desenez drumuri. Să mă joc. Să ating tot ce aflu. Să imit. Să încerc. Să văd ce mi se potriveşte. Să gust şi din aia şi din aialaltă. Să aflu ce-mi place. Şi să dau mai departe. Să aleagă şi alţii ce-i pentru ei. Şi să crească şi mai tineri decât reuşesc eu să cresc.

Da, am aceeaşi dorinţă ca atunci când eram copil. Să cresc. Doar că atunci am făcut-o suferind şi tânjind după cai verzi pe pereţi. Acum o fac distrându-mă şi profitând la maximum de tot ceea ce sunt, de tot ceea ce am şi de tot ceea ce primesc în fiecare moment din viaţa mea.

One Comment

  1. R

    “am vrut să-l aflu pe ăla mare şi periculos de negru, ca să ştiu eu singurică cu cine am, de fapt, de-a face.” Rugaminte: astept o postare despre ala mare negru. Multumiri anticipate. 🙂

Lasă un răspuns