Ne-au pus lacăte la guri şi-au aruncat cheile… dar le-am găsit

Stau şi mă întreb… cam în ce perioadă şi din cauza căror evenimente din istorie s-a pierdut sentimentul iubirii? Cam ce i-a determinat pe oameni să limiteze iubirea la simple cuvinte… şi-atât? Când oare au încetat oamenii să mai creadă în divinitate? Bine, şi dacă mi-aş răspunde într-un fel sau altul, nu mai contează acum ce-a fost. Nu, acum nu mai contează răul, pentru că răul începe deja să cedeze. Acum contăm noi. Acum contează ce suntem dispuşi să facem pentru ca fărâma asta de iubire care parcă începe să se reaprindă… să crească şi să redevină ce-a fost la început. Acum contează curajul. Voinţa. Statornicia în credinţa noastră în Dumnezeu şi în voia lui.

Sunt, din fericire, suflete printre noi care au păstrat în adâncul lor ascunse câteva seminţe de iubire. Iar acum e un moment numai bun de plantat. Pentru că pământul s-a zgâlţâit destul şi a început să crape de la atâta rău. De la atâtea războaie. De la atâta ură. De la atâta moarte. Sânge. Nenorocire.

În sfârşit… putem planta şi iubiri, nu numai mărăcini şi uscăciune. Putem planta şi compasiune, nu numai manipulare şi control. În sfârşit… a venit şi vremea sentimentelor mai bune. Acum puterea banilor începe s-apună. Oamenii încep să-şi dorească moralitate şi demnitate, nu sclavie şi irosire de timp în favoarea ambiţiei şi ipocriziei. Oamenii încep să-şi facă planuri personale, încep să-şi manifeste dorinţele, încep să-şi croiască singuri drumul în viaţă, oprindu-se din a mai lăsa pe alţii să-i conducă.

Curajul începe să prindă formă. În noi toţi. Trăiască Facebookul, printre multe altele! Pentru că ne deschide ochii. Pentru că ne uneşte pe toţi, din orice colţ al lumii am fi. Pentru că ne arată viaţa aşa cum este ea peste tot. Pentru că nu mai permite ascunzişuri de niciun fel. Pentru că dă în vileag orice şi pe oricine. Pentru că dă voie la o exprimare liberă.

Trăiască internetul cu totul. Trăiască toată forma de comunicare liberă din lume. Pentru că vedem prin intermediul ei ce e bine şi ce nu. Pentru că aflăm ce ne ajută şi ce ne împiedică. Pentru că reuşim, după multă vreme, poate prea multă… să deschidem gura să vorbim. Reuşim să întindem o mână de ajutor acolo unde putem. Reuşim să zicem un of. Să cerem o părere. Să ne cerem libertatea înapoi. Reuşim să punem mână de la mână ca din seminţele alea de iubire să răsară de-acum bine şi frumos. Să înflorească şi să crească mare toată inima de om din lume, pentru ca din ea să se întindă iubire peste noi şi peste toate vieţuitoarele care ne înconjoară. Peste toată lumea asta mare care ne-a fost dată în dar… să o iubim şi să o preţuim ca pe noi înşine.

Da, ca pe noi înşine. Iar noi pe noi înşine abia acum începem să ne cunoaştem. Pentru că, până acum, mintea ne-a acaparat întreaga viaţă şi timpul şi sufletul… şi tot. Ne-am lăsat minţiţi şi purtaţi pe unde-au vrut minţile. Ale noastre şi-ale altora. Am căzut în capcanele întinse de întuneric şi murdar.

Dar gata. Cumva s-a urlat din cer “Stop! Până aici!”. Nişte urme de iubire, bine conservate în adâncul unor suflete, trebuie să fi făcut cerul să se îndure şi să… ne schimbe puţin traiectoria. Pentru că iacătă-ne privindu-ne pe noi înşine în oglindă… întrebându-ne “Mă, da’ ce-am făcut, am dormit chiar aşa a prost în tot timpul ăsta?!”.

Abia acum întindem mâna spre sufletele noastre exclamând cu uimire şi bucurie “Îmi pare bine de cunoştinţă!”… şi de iubire. Învăţăm să iubim iar, da. Învăţăm cum să dărâmăm ce-i strâmb şi distorsionat. Cum să înlăturăm ce-i plin de frică. Cum să rupem odată pentru totdeauna ce-i legat pe dos. Cum să curăţăm programe învechite. Cum să scoatem la suprafaţă tot ce e autentic în noi şi în lumea noastră.

Acum e momentul. A venit timpul vindecării. Al vindecării şi-al libertăţii. Pentru că… numai adevărul ne va elibera.

Lasă un răspuns