Ne-am obișnuit așa…

Ne-am obișnuit să mâncăm aceleași și aceleași cică alimente, bune, canceroase, nu contează. Ne-am obișnuit să mergem la aceleași locuri de muncă, satisfăcătoare, ucigătoare, nu contează. Ne-am obișnuit să acceptăm aceleași cică reguli, benefice, înșelătoare, nu contează… Ne-am obișnuit să radem mii de brazi de Crăciun, se vând, nu se vând, nu contează, a brad să miroasă, că, “dacă nu miroase a brad, parcă nu e Crăciun!”…

Ne-am obișnuit așa, să ne naștem… să dăm două, trei ture într-un cerc vicios ca niște orbi, muți și surzi, toți într-unul… și să crăpăm, frustrați că “n-am făcut câte visam odată” să facem. Ne-am obișnuit să fim unii moderni pentru că se poartă și alții clasici pentru că ne e prea lene. Dar încă nu am învățat să fim… noi.

Încă nu am învățat că nu suntem ceea ce părem a fi. Încă nu am învățat că viața nu este ceea ce ni s-a spus la școală că este. Noi încă nu știm cine, Doamne, iartă-mă suntem și de ce ne aflăm pe fața pământului. Și nu că n-ar fi de-ajuns, dar mai suntem și niște cinici peste măsură. Avem și nasurile-n vânt de nu se mai poate. Ce dacă rămânem fără resurse? Ce dacă peste câteva sute de ani urmașii noștri nu vor mai avea aer să respire? Ce dacă?! Atâta vreme cât noi avem acum, atâta vreme cât nouă ne șade bine cu blănoaca naturală de vulpiță la ghetuțe și la scăfârlie?!? “Noi să fim sănătoși, că de restul are Dumnezeu grijă!”… Noi nu, că noi suntem prea dornici să fim așa, duși de nas. Suntem prea dornici să urmăm turma ca lupul flămând o halcă de carne.

Otrăvită, neotrăvită, halcă să fie! Ce dacă o urmăm fără s-o ajungem vreodată poate? Important e că ne-a luat ochii. Ce mare e… și ce bine arată! Și ce gustoasă trebuie să fie…

Nu realizăm însă că nu suntem aici să zăcem în turmă, la comanda unuia și-a altuia. Fiecare dintre noi are propriul potențial. Fiecare are un fel unic de a fi. O anumită abilitate. Un rost. Un drum. O menire.

Suntem aici ca să învățăm cum să găsim energie și putere în noi. Nu în jur. Nu în cine ne momește, nu în cine ne conduce. Ci în noi. Suntem aici nu ca să fim rigizi, pentru că rigizi fiind ne rupem chiar și la cea mai mică adiere de vânt, așa-i…? Noi suntem aici ca să… fim elastici. Să ne mișcăm odată cu vântul. Să ne lăsăm purtați de val. Cu curaj. Suntem aici să devenim puternici. Să ne apropiem, zi de zi, cu câte ceva de potențialul nostru maxim. Nu să stagnăm în slăbiciune, doar pentru că pentru asta nu-i nevoie de prea mare efort!

Suntem aici să ne bucurăm și de ploaie, nu numai de soare. Pentru că… așa cum un copac crește și cu apă și cu soare, și noi, oamenii, creștem și cu bune și cu rele. Degeaba ne pitim, pe timp de greutate, la adăpostul ăsta aparent creat de niște golănași parșivi de-a lungul vremurilor și ieșim de-acolo doar când se-aude c-ar fi mai bine. Pentru că binele ăla nu-i bine, de fapt. E-o staționare permanentă. O pauză continuă de la evoluție. Zero lecții învățate. Nema trai, nema bucurie, bani și altele.

Da, viața este grea și tristă, uneori. Știu. Dar, oricât de mare ar fi furtuna din jur, niște rădăcini interioare puternice ne țin drepți în fața ei. Niște rădăcini interioare puternice… credința, răbdarea, voința… ne țin drepți în fața oricărui pericol, în fața oricărei încercări, oricât de mult ar dura.

Da, ne cuprinde frica de multe ori, știu. Și ne paralizează cu totul. Știu… Ne face să dăm înapoi parcă de la orice zvâc să facem ceva am avea. Dar aceleași rădăcini interioare puternice ne-ar ține stabili. Nu ne-ar permite să fugim. Ne-ar încuraja să rămânem. Să înfruntăm. Să ne dorim mai mult. Să dobândim mai mult. Să fim mai mult…

Nu există oameni care nu merită. Nu există “oropsiți ai vieții”. Suntem toți niște suflete unice, dar cu aceleași posibilități și aceleași drepturi. Suntem toți niște iubiți. Suntem toți niște potenți. Diferențele între noi țin doar de mintea noastră. Noi singuri ne impunem limite. Noi singuri așezăm în calea noastră spre mai sus, spre mai bine piedici. Noi singuri alegem să ne plângem de faptul că nu suntem cu cinci centimetri mai înalți sau mai scunzi, în loc să ne bucurăm de cum suntem. Noi singuri ne căutăm nepotriviri, în loc să acceptăm potrivirile. Noi singuri decidem că nu mai avem șanse, că nu putem mai mult, că nu există mai bine pentru noi, în loc să acceptăm infinitul existenței și că și noi facem parte din el.

Noi singuri ne… tăiem craca de sub picioare, cum s-ar spune. Noi ne tăiem salariile, noi ne tăiem aerul, noi ne tăiem, practic, viața. Distrugem natura, aruncăm gunoaie pe jos, considerând că ni se cuvine câte un om de serviciu invizibil la picior, care să strângă în permanență după noi. Noi plătim orori și crime, noi irosim resurse, noi cumpărăm mai mult decât ne trebuie. Noi judecăm, apoi tot noi deplângem, noi așteptăm, ce… nu știu, pentru ca, mai apoi, tot noi să ne văităm că a trecut viața pe-alături.

Măști peste măști, minciuni peste minciuni, scuze peste scuze. Și-apoi ne luăm cu mâinile de cap întrebându-ne oare ce-am făcut să merităm tot ceea ce atragem în viețile noastre?!

Păi am făcut. Și încă facem! Și tot ce ni se întâmplă tot noi suntem. Lumea asta-i plină de oglinzi. Oglinzi care, la orice pas, la orice întâmplare, la orice om întâlnit, ne fac cunoștință cu noi înșine.

Durează mult să ne cunoaștem… însă datoria noastră este să facem în așa fel încât să nu dureze pentru totdeauna!

Lasă un răspuns