Ne-am băgat picioarele în casele și-n viețile lor

Și la propriu și la figurat. Și am bătut din picioare cum și când am avut noi chef, până am distrus tot. Ne-am băgat picioarele… în tot. În natură, în animale, în drepturile lor… în îndatoririle noastre. În tot, mă! Și nu ne-a fost de-ajuns. Le mai și mâncăm. Cadavre. Mâncăm cadavre. Dar oare degeaba, până și în DEX, la definiția cadavrului, găsim și om și animal, la egalitate? Oare degeaba au și ele suflete ca și noi? Oare degeaba au familii, griji, dureri, obiceiuri… la fel ca și noi?

Mi se întâmplă des să aud din partea consumatorilor de carne și de produse de origine animală “Da, dar biblia zice că…”. Mă întreb eu… oare câți dintre acești oameni au citit biblia de la un cap la altul? Și oare câți au găsit în ea cele șapte chakre, spre exemplu? Câți dintre ei au înțeles din ea că 666 – numărul OMULUI – nu e numărul dracului, ci al ADN-ului? Câți dintre ei au știut să vadă dincolo de povestioare și pilde? Câți dintre ei au avut bunăvoința și răbdarea să traducă și să înțeleagă ce e de tradus, de înțeles, ce e originar, ce e mințit, ce e adăugat pentru diverse interese ale unuia și-ale altuia, de-a lungul timpului? Cine s-a întrebat de ce? Cine s-a întrebat cine e Dumnezeu, de fapt? Cine s-a întrebat dacă nu cumva omul, la un moment dat, s-a crezut chiar el Dumnezeu și a făcut legile după bunul plac și după propriul subiectivism de moment? Cine?! Să vină să-mi spună mie că animalele sunt de ucis și de mâncat. Să vină să-mi spună mie că nu poate trăi fără nu știu ce proteine din produsele de origine animală. Și nu mie, să se ducă să le spună veganilor antrenori în sălile de sport, care ridică sute de kilograme pe un braț. Să se ducă să le spună veganilor cățărători pe munte, care parcurg în urcare kilometri întregi fără să gâfâie o secundă. Să se ducă să le spună veganilor părinți, care au copii mari și sănătoși, lipsiți de boli și de cancere și de alte oribilități. Să ne spună nouă, tuturor, de ce există postul și de ce în perioada postului nu avem voie să mâncăm produse de origine animală. Să ne spună nouă, tuturor, că așa a zis Dumnezeu… că ăsta e Dumnezeu, ăla în care credem noi toți. Un individ cu chip de om care ne-a învățat să ucidem și să ne batem joc. Un Dumnezeu care ne-a învățat să-i distrugem chiar lui natura. Care ne-a învățat să construim cartiere întregi de vile și șosele prin păduri și să tăiem copaci ca s-aruncăm, an de an, manuale nou-nouțe la casat, prin lege, doar de dragul mizeriilor de edituri implicate și-al mizeriei de comerț la care s-a ajuns.

Ieri am lovit un pui de căprioară cu mașina. Am fost complet vinovați. Noi, nu el. Pentru că ne aflam pe un drum de asfalt care trecea direct prin mijlocul pădurii, prin calea lui spre râul unde-și potolea, de obicei, setea. Ieri și-a potolit viața de tot. Și sunt furioasă. Din ce în ce mai furioasă, pentru că încă suntem niște ignoranți. Nu ne doare nicăieri de nimic, în afară de noi și de bunăstarea noastră. Să fim noi avuți și bine, că ce-i în jur nu face doi bani. Sunt furioasă, pentru că le distrugem lor casele și habitatul cu totul și tot noi suntem tari în gură că ne coboară urșii în curți și că ne intră vulpi la tot pasul la roțile mașinilor pe drumuri și ni le strică. Sunt furioasă, pentru că pădurarii nu mai sunt pădurari, ci măcelari. Pădurarii nu mai păzesc pădurea, ci aprobă distrugerea ei… închid ochii sau, mai rău, participă cot la cot cu ceilalți la distrugerea ei. Sunt furioasă, pentru că “nu avem fonduri pentru garduri de protecție”, dar avem fonduri pentru salarii enorme lipsite categoric de o bază argumentativă. Sunt furioasă, pentru că nu avem fonduri nici măcar pentru indicatoare, dar avem fonduri pentru mașini luxoase și viloaie pe măsură. Sunt furioasă, pentru că întoarcem toți spatele, crezând că, dacă ne facem că nu-l vedem, răul nu există. Sunt furioasă, pentru că “noi iubim animalele”, dar dăm banii la supermarket pe hoituri și pe laptele care nu ni se mai cuvine de când eram la țâța mamei.

Sunt furioasă… dar, în același timp, plină de speranță… pentru că ieri am petrecut două ore cu un polițist pe care l-am auzit vorbind despre comportamentul agitat al căprioarelor în perioada de lună plină, fără să știe că stă de vorbă cu unii care, în mod normal, explică ei altora despre lună și efectele ei. Am petrecut două ore cu un polițist care vorbea cu gândurile și valorile noastre de zi cu zi. Care intrase de puțin timp în sistem doar pentru că are ceva bun de oferit și o mare încredere că, mână de la mână, schimbarea are loc și în bine, nu doar în rău.

Sunt furioasă… și încă îndurerată… pentru că ieri am auzit, în apropierea mea, în pădure, o mamă urlând după copilul ei să meargă împreună să se adape. Sunt furioasă și încă îndurerată… pentru că, într-o fracțiune de secundă, copilul ăla s-a transformat într-un cadavru. Doar pentru că nouă nu ne mai ajunge…

Lasă un răspuns