Momentul ăla când privim în oglindă şi nu ne place deloc ce vedem…

Cel mai simplu exerciţiu pe care-l putem face zilnic cu noi, odată dobândită stăpânirea de sine şi răbdarea, mi se pare analizarea situaţiilor care ne enervează.

Dimineaţă… trafic în drum spre muncă. Ne taie unul calea fără să-i pese de cei din jur. Evident că, măcar pentru o fracţiune de secundă, ne trece o înjurătură prin cap. Dar înainte să i-o urăm şi cu voce tare, ia să gândim puţin altfel lucrurile. Când a fost ultima dată când chiar noi am făcut asta? Şi nu mă refer neapărat la când a fost ultima dată când am tăiat chiar noi cuiva calea cu maşina… nu. Să ne gândim… oare când am intrat ultima dată la medic înaintea altcuiva care stătea la rând? Sau oare când ne-am băgat ultima dată în faţă la bancă? Sau la pâine? Oare când i-am spus ultima dată copilului nostru că el e mai deştept decât colegul lui de bancă şi că ar fi bine să nu mai stea cu el dacă vrea să ajungă cineva în viaţă? Oare când ne-am simţit noi ultima dată superiori? Când am simţit noi ultima dată că nouă ni se cuvine mai mult decât li se cuvine altora? Cel puţin o dată în viaţa asta de până acum, nu-i aşa? Aşa zic şi eu. Şi acum ni se arată necinstea de care am dat odată şi noi dovadă. Ni se arată cam cum e. Ne întreabă Dumnezeu “Ei?! Ia zi-mi!? Îţi place?!”. Şi totuşi majoritatea dintre noi încă preferă doar să înjure. Să nu dea atenţia necesară situaţiei şi să dea doar vina. Pe alţii. Alţii sunt nesimţiţi. Alţii se bagă în faţă. Alţii, alţii. Dar uităm că şi noi am făcut-o. Cel puţin o dată. Şi probabil încă o mai facem.

Eu am dat un exemplu. Sunt sute. Pe zi. Orice lucru care ne sâcâie şi ne aprinde nervii câtuşi de puţin are legătură întotdeauna cu ceva ce e putred în noi. Este ceva ce ne deranjează chiar la noi înşine. Sau, cel puţin, care ar trebui să ne deranjeze la noi înşine. Dar noi nu avem mereu posibilitatea de a vedea asta direct în noi prea clar. Şi ni se arată în alţii. În jur. În situaţii şi discuţii. În certuri şi neplăceri. În fel şi fel de persoane şi evenimente. În oameni dragi, în necunoscuţi, la serviciu, la TV. Peste tot. Orice lucru, oricât ar părea de lipsit de semnificaţie, are întotdeauna una. Şi semnificaţia nu e neapărat şi în realitate în acel lucru. Pentru că de multe ori acel lucru nici măcar nu este ceea ce ni se pare nouă că ar fi. Dar se întâmplă ca, într-un anumit moment, să fie fix acel ceva pe care noi avem nevoie să-l vedem, să-l aflăm, să-l căutăm… în noi. Certurile cu prietenii, cu persoanele noastre dragi, cu lumea pe stradă… sunt semnale că ceva este neplăcut în noi. Şi, deşi noi în momentele alea ne simţim sfinţii sfinţilor şi atotştiutorii lu’ peşte… ei bine, nu suntem. Suntem fix ceea ce vedem în celălalt. Ba chiar celălalt are şanse mari să nu fie ceea ce vedem noi în el. Şi să fie doar o chestiune de moment de care noi avem nevoie. O reflexie a noastră pentru a vedea o anumită parte din noi pe care o negăm, pe care orgoliul nu ne lasă să o acceptăm.

Ne supărăm, ne enervăm, ne lăsăm sâcâiţi. Şi, deşi ni se pare că vina e a celor din jur, vina este de fapt a noastră. Bubele sunt în noi. Şi Dumnezeu e atât de mare şi a făcut un plan atât de amănunţit când ne-a creat, încât s-a gândit el şi la cum să facă orbul să vadă fără ochii lui… s-a gândit şi la cum să facă mintea să înţeleagă ceva… fără ca ea să vrea asta. Prin a ne da în jur ceea ce este de schimbat chiar în noi.

Fiecare secundă care ne enervează din exteriorul nostru este o părticică din reflexia noastră în… oglinda vieţii. Şi dacă vrem să facem ceva pentru ca noi să evoluăm şi să ne fie într-adevăr bine, ar trebui să clintim măcar un degeţel. Să luăm poate un carneţel în care seara, în liniştea noastră, să notăm tot ce ne-a enervat peste zi. De la îmbulzeala de dimineaţă de la metrou, la şicanările din trafic. De la privirile urâte ale nu ştiu cărui coleg de birou care nu ne suportă, până la cearta cu partenerul nostru de viaţă. Apoi să tragem linie şi să concluzionam singuri… cam ce avem noi în comun cu ceea ce ne-a enervat? Suntem noi oare chiar un fel de Maica Tereza în situaţiile cu ceilalţi? Sau le-avem şi noi pe-ale noastre şi se chinuie săracele zilnic să ne facă să le vedem şi să ne ocupăm odată de ele?

Obişnuim să aruncăm vina pe ceilalţi. Pentru orice e vina tuturor… mai puţin a noastră. Nimic mai fals. Totul e cu şi despre noi. Nu e vorba deloc despre ei de fapt, ci e vorba despre noi. Mereu e vorba despre noi. E ca atunci când ne uităm în oglindă şi nu ne place ce vedem. Aşa şi atunci când e haos în jurul nostru şi acest haos ne provoacă nervi din diverse motive… înseamnă că e haos în noi.

Lasă un răspuns