Mitomania egalează distrugerea sinelui

Și mai egalează și distrugerea celor care pun botul la fabulațiile mincinoșilor.

După ce că trăim într-o lume vai mama ei, mai și punem paie pe foc cu o mulțime de alte aparențe, povești cu tâlc distorsionat… și măști gălăgioase și frumos colorate. De parcă nu ne-ar fi de ajuns cele de până acum…

Încă hrănim mașinăria asta a minciunii, doar pentru că… încă suntem slabi și… totodată… puturoși. De ce să facem ceva să ne schimbăm noi din slabi în puternici, când putem face împrejurimile să se adapteze și să funcționeze după chipul și asemănarea… slăbiciunilor noastre..? De ce să punem mintea la treabă, să raționăm, să discernem, să ne descoperim, să ne fructificăm, ca să putem împărtăși, cu adevărat, ceva valoros prin existența noastră… când e mai ușor să ședem… înșelând, manipulând, aruncând gratuit cu vorbe aparent legiferatoare… schimbând realitatea într-o… fabulă… încercând să transformăm astfel ceva clar, evident demonstrabil… în… minciună. Fără să avem nici cea mai mică jenă, fără să se vadă pe noi nici urmă de regret… cu o naturalețe de parcă noi am fi definiția adevărului în persoană.

Și nu ne mulțumim cu o minciună, nu. Facem șir. Că doar de, o minciună trebuie susținută. De o înlănțuire de multe alte minciuni. Și dintr-un domeniu, și din altul, și de-acolo, și de dincolo… de peste tot. Până creăm o realitate paralelă. O variantă falsă a lumii în care trăim, de fapt. Și-n loc să echilibrăm lucrurile, cum am vocifera noi că avem în intenție, mai rău dezechilibrăm. Conducem atât sinele nostru, cât și pe ascultătorii lui… pe o pantă greșită. Într-o lume, practic… inexistentă.

Ne privim ascultătorii în ochi și-i mințim cu nerușinare. Până când poate ajungem chiar și noi să credem ceea ce spunem… Până când ajungem să nu mai fim nici măcar noi conștienți că ceea ce spunem sunt… minciuni. Ne identificăm cu… autodistrugerea asta. Plantând astfel, în urma noastră și-a celorlalți, niște… semințe false. Putrede. Distrugătoare… Care doar ne îndepărtează de la calea noastră cea dreaptă. Pe noi toți, nu doar pe cei care ne-ascultă. Și pe noi înșine… Mai ales pe noi înșine, de fapt.

De ce mai ales pe noi înșine? Pentru că… mitomania asta este o… boală. Și, ca orice altă boală, ascunde în spatele ei o problemă emoțională. Mai exact, absența stimei de sine. N-avem valori autentice după care să trăim, n-avem planuri mărețe pentru care să trăim, n-avem o… bază minimă pentru o viață deschisă. Nu avem, totodată, motive pentru care să fim admirați, confirmați, băgați în seamă de cei din jur… Așa că, nu-i așa, le inventăm. Creăm noi, dintr-o plastilină a minții, un al ‘eu’. Unul care să fie aclamat, adorat… urmat. Unul care să fie… cineva. Doar că, ce nu înțelegem noi, ăștia mitomanii, este că acest ‘cineva’ este un fals. Nu există, de fapt. Tot noi suntem. Tot noi, ăia slabi, dependenți… goi. Care reușesc să atragă oameni alături doar prin manipulare, învăluire forțată, invenții lipsite de orice argument. Prin însușiri ale acțiunilor altora, prin povești interesante, dar trăite de alții… povestite în numele nostru… Prin promisiuni aruncate în zbor, lipsite însă de orice intenție de-a le și împlini.

Toate astea doar pentru că… pare mai ușor așa. Pentru că “Lenea e cucoană mare!”. Și pentru că pare mai antrenant și mai interactiv pentru sinele nostru sec și pustiu să născocească fel și fel de bazaconii, să preia de la alții, chiar și informații care se bat cap în cap, de multe ori… și să creeze cu ele senzație în jur… fără un scop anume. Fără o motivație anume. Doar așa… de dragul senzaționalului. De dragul valurilor stârnite.

Măcar așa să avem parte de admirație. Măcar așa să evităm a fi respinși din pricina neajunsurile din noi, care, fără măști, ar reflecta atâta urâțenie în exterior…

Din păcate însă… minciuna tot minciună e. Și tot picioare scurte are. Și tot iese la suprafață, mai devreme sau mai târziu. Nimic sănătos nu se poate clădi pe șubred. Nicio casă și nicio relație, de orice natură ar fi ea. Nimic benefic nu apare și nici nu crește din… neadevăr. Mitomanii… mai devreme sau mai târziu, pierd. Își pierd oamenii dragi, își pierd ascultătorii, aprecierile, faima… Pentru că cei din jur îi pot crede, da… dar doar pentru o vreme. Doar până când sesizează, sub o formă sau alta, că ceva e alterat acolo. Și de la asta până la un spate întors nu-i mare pas de făcut.

Ei, cei din jur, au o multitudine de alte cuvinte, valori… suflete… către care să se reorienteze. Pe când mitomanul… dacă nu își înțelege, acceptă și rezolvă golurile și nu iese din mocirla în care zace împreună cu ele, riscă să se consume încet poate, dar sigur… până la acea autodistrugere iminentă.

Lasă un răspuns