Mintea poate să întrebe, dar niciodată să răspundă

Pentru că răspunsurile la întrebările noastre se află dincolo de minte. Întotdeauna. Mintea e doar o parşivă mică. Îşi bagă nasul unde şi când nu trebuie.

De-asta mintea, înainte de a fi folosită, trebuie dresată. Ea este ca un câine de-ăla de rasă periculoasă. Ea are capacitatea de a distruge orice întâlneşte în cale… dar dacă este suficient de bine educată… atunci când stăpânul îi cere “Şezi!”… ea stă în fund până când aude iarăşi vocea stăpânului spunând “Hai!”. Mintea trebuie să fie atât de bine educată… încât să ajungă să răspundă numai şi numai la comenzi, nu şi la întrebări.

Pentru că întrebările sunt pentru suflet. Întrebările noastre îşi găsesc întotdeauna răspunsurile adââânc, adânc în sufletele noastre. Acolo e adevărul. De-acolo vine intuiţia. Acolo stă ascuns duhul sfânt al lui Dumnezeu. Întotdeauna în suflet, niciodată în minte.

Mintea needucată înseamnă sărăcie. Înseamnă depresie. Înseamnă nefericire. Nemulţumire. Frustrare. Ură. Decizii greşite. Impulsivitate. Dezastru, mai pe scurt. Dezastru. O minte nestăpânită este o epavă. O minte regină peste suflet este un drum greşit. Lipsit de orice rază de lumină. Umbrit de griji şi lipsuri.

Mintea înaintea sufletului pe drumul vieţii noastre ne determină să facem numai şi numai tâmpenii. Ea e cea care ne împinge sub nas convingeri greşite despre viaţă, despre oameni, despre viitor, despre noi. Ea e cea care ne stârneşte boala în organism. Ea e cea care ne pune piedici înspre împlinirea viselor noastre. Ea e capul tuturor răutăţilor. Ea ne agită în mod negativ emoţiile şi ni le împinge apoi în cuvinte, în reacţii, în mâini. Înspre oameni. Înspre ceea ce ar putea însemna iubire. Înspre ceea ce ar putea însemna viitor. Lumină. Frumos. Dumnezeu. Ea e cea care taie curentul şi face beznă în vieţile noastre.

Sărăcia nu există în viaţa de zi cu zi înainte ca ea să existe în minte. Pentru că sărăcia pleacă din minte, nu vine din împrejurimi. Cine opreşte omul sărac din a face bani? Vecinul? Preşedintele? Nu. Mintea nedresată. Mintea lăsată liberă în sălbăticia ei.

Invidia, frustrarea, ura… şi cu ele e la fel. Şi ele tot din minte vin. Nu ni le lasă nimeni pachet la uşă. Mintea… mintea asta obraznică ne stârneşte nesiguranţa. Ea ne menţine destabilizaţi. Şi… dacă noi nu observăm asta… o ţinem aşa pentru tot restul vieţii. Trăim o viaţă de parcă n-am exista. Trecem prin ea degeaba. Nu lăsăm nimic în urmă. Nimeni nu va şti că am fost şi noi pe-aici. Nici măcar familia. Şi toate astea pentru că permitem unui văluţ subţire şi aproape transparent să ne acopere ochii sufletului. Lăsăm ceva atât de uşor de dat la o parte… să ţină ascuns un interior atât de bogat şi cu un potenţial atât de mare. Permitem unui ţânţar să ţină în loc un ditamai armăsarul. Şi toate astea doar pentru că nu realizăm, nu înţelegem ce-i cu noi aici. Pentru că suntem încă superficiali. Pentru că încă nu zbiară cevaul ăla în noi suficient de tare cât să ne stârnească interesul. Încă nu ne împinge disperarea din spate suficient de tare cât să ciocănim la uşa asta spre mai bine… care ne aşteaptă deja întredeschisă.

Într-adevăr… mintea nu se schimbă la fel de repede cum am pocni din degete. Dar se schimbă. Şi depinde doar de noi în ce direcţie. Depinde de noi dacă luăm Abecedarul de la zero cu ea şi o învăţăm ce şi cum trebuie să ştie despre viaţă… sau dacă o lăsăm pe ea în continuare să ne conducă cu parşivismul ăsta al ei… înspre pieire. Înspre nicăieri.

Sufletul nostru deţine un cod al bunelor maniere pentru minte. Ce-ar fi să-l răsfoim puţin?

2 Comments

Lasă un răspuns