Mintea ne mănâncă suflul, atitudinea ne mănâncă viaţa

Şi noi nu suntem aşa, mă. Noi nu am fost creaţi să fim aşa. N-am fost creaţi să fim nici putori, nici ţaţe, nici cruzi, nici ursuzi şi nici delăsători. Însă am fost lăsaţi liberi să alegem să fim astfel cred. Şi, cum mai uşor a fost să nu muncim pentru propria pâine, ci s-o luăm de la vecinul de pe masă pe furiş, normal că am luat-o-n direcţia asta. Că de ce să facem noi eforturi?

De ce să ne întrebăm, înainte de toate, oare noi cine şi de ce suntem? Şi oare ce avem de făcut pe aici? Ce-avem de făcut cu vieţile noastre? Cumva să trăim a prost aşa, în cerc? Să ne naştem, să naştem şi să murim? Ca şi ăia pe care-i naştem să nască şi ei, la rândul lor, şi să moară? Bun… Şi tot aşa până când?! Până într-o zi cu soare roşu ca focul şi picăţelele “iadului”, când va veni un porumbel alb ca zăpada care va vorbi pe limbile tuturor odată, având în cârcă şi o bombă gigantică, şi care va zice “Gata, fraierilor, a venit sfârşitul lumii!”?!?

Da… normal că ne-a fost mai uşor să fabulăm. Şi normal că ne-a fost mai uşor să mergem pe burtică şi să ne prefacem că suntem toţi proşti, că noi nu ştim, nu auzim şi nu vedem. Noi vezi, Doamne, ne-am trezit aşa, din greşeală, pe-aici şi noi, cu nişte lighioane şi nişte buruieni prin jur, pe care, săracele, şi pe-alea le-am încurcat între ele când a fost vorba să mai şi mâncăm. Şi am crezut că treaba merge aşa, simpluţ, furăm şi noi de ici, de colo, mai dăm unuia şi altuia în cap cu câte-o decizie egoistă, mai închidem câte-o tarabă vecină cu câte-o pilă bună la stat, mai una, alta şi ia uite ce viaţă frumoasă ducem!

Ne-a dat el, Dumnezeu, drăguţul două mâini, dar nu ca să luăm cu amândouă, ci ca să mai şi dăm înainte de a lua. Ca să mai şi muncim, înainte de salariu. Ca să învârtim în oală cu una şi-abia apoi să băgăm în gură cu cealaltă. Şi ne-a mai dat, pe lângă mâinile astea două, şi nişte urechi şi nişte creier. Şi nişte ochi să-i belim cât cepele când ne uităm pe ce lume trăim. Şi mintea ne-a dat-o să înţelegem, nu să stârnim taifunuri energetice. Nici împotriva altora şi nici împotriva noastră.

Şi noi ce facem? Dăm cu toţi de pământ. Şi, înainte de toţi, dăm cu noi de pământ. Pentru că ce nu înţelegem încă este că noi, oamenii ăştia şmecheri şi atotputernici de ne credem, suntem ca nişte bureţi care absorb tot. Şi strângem tot, tot acolo înăuntru. În stomăcel şi-n sufleţel totodată.

De-aia atâtea gheburi, greţuri, boli şi stări de rău. Că ne hrănim cu prostii, atât fizic, cât şi emoţional. Că ne alimentăm stările emoţionale din noi înşine şi unii de la alţii numai şi numai cu negativism, cu scuze, cu apatie, cu lene, cu bârfă. Dăm mână cu mână, însă schimbul dintre noi nu e ăla pe care încercăm noi să-l minţim pe feţe de dragul altora, ci unul care ne îngroapă şi mai mult în neştiinţă şi amărăciune. Ne înconjurăm numai şi numai cu oameni şi activităţi care rezonează cu gunoiul din curtea noastră, nu care cumva să intre alt fel de energie în vieţile noastre, că ne frustrează. Ne dă cu adevărul pe la nas şi adevărul doare, nu-i aşa?

Doare, da. Dar doare exact ca tratamentul pe rana deschisă. Nu altcumva. Şi nici efectele nu sunt altele decât vindecarea. Adevărul ne scoate din parametrii noştri prăfuiţi şi împuţiţi… la lumină. La curat. La natural. La pozitiv. Are un efect aparent tulburător, însă ce vine după aduce calm. Şi ne ajută, încet, încet, să schimbăm nivelul energiei din noi. Ne ajută să schimbăm şi transferul de energie dintre noi. Ne ajutăm să le aşezăm, cu timpul, pe toate pe făgaşul lor. Mâncarea la mâncare, crima la naiba s-o ia, mintea la cap, nu uitată prin portofele, foarfeca în sertarul cu papiote şi nasturi, nu aruncată anapoda prin casă, să-şi taie copiii dejtele cu ea.

Adevărul doare… da. Dar ne ajută să luăm măsuri pentru a micşora negativitatea care ne înconjoară. Ne ajută să ne concentrăm atenţia pe soluţii în sine, nu pe toate problemele care pot apărea la soluţiile alea. Ne ajută să rezonăm cu adevăr şi să ne înconjurăm de adevăr. Ne ajută să acceptăm mai uşor, să ne eliberăm mai uşor şi să… trăim mai uşor. Cu adevărat mai uşor, nu vrăjeala asta ieftină, dar scumpă, în acelaşi timp, de-o numim noi acum încă viaţă.

Mintea ne e bogată, ştiu, dar am face bine să mai cernem din ele, în aşa fel încât bogat să ne rămână, în cele din urmă, sufletul, nu altceva.

Lasă un răspuns