Mintea desparte, sufletul uneşte

Mintea ştie cuvinte, sufletul ştie sentimente. Mintea vede imaginea, sufletul dincolo de ea. Mintea înţelege doar ce-i logic, sufletul tot.

Ce-i drept… putem trăi şi fără minte prea multă, dar fără suflet niciodată. Şi noi ce facem? Lăsăm sufletul la o parte şi facem şcoli… degeaba. Multe şcoli degeaba. Hârtii peste hârtii. Diplome peste diplome. “Educaţie”. Şi, în ciuda acestui fapt înălţător pentru unii, suntem toţi nişte nefericiţi. Am uitat de mult timp de sufletele noastre şi ne-am axat ca nişte turbaţi pe minţi. Pe logică. Pe palpabil. Pe bănuţi mulţi. Că doar dacă avem o hârtie ştampilată-n geam suntem oameni. Dacă nu, nu. Sufletul dă-l la naiba, cine mai are nevoie de el în ziua de astăzi?!

Şi totuşi nu, nu mintea este şefa conştiinţei, aşa cum nici noi, oamenii, nu suntem şefii existenţei. Mintea este doar o potenţială piedică sau o potenţială cheie. Depinde de noi în ce direcţie o luăm cu educaţia asta a noastră. Ne educăm după cum ne dictează exteriorul sau ne educăm după cum ne dictează interiorul? Adică sufletul…? Adică motorul nostru de bază? Adică esenţa noastră? Adică totul nostru?

Pentru că da, sufletul e baza. Mintea e doar aşa, o fabrică de gânduri. Depinde de noi de care. Depinde de noi ce alegem să punem pe banda de producţie. Griji sau încredere? Văicăreli sau încurajări? Tristeţi sau zâmbete? Chenare sau intuiţie? Alegem să acţionăm pentru a ne fi bine sau pentru a pierde vremea aiurea sau… mai rău… suferind ca ultimii prostănaci “uitaţi de soartă”?

Îngrijorarea asta tipică nouă este extrem de inutilă, dacă o gândim puţin la rece. Nu doar că ne ţine pe loc, dar ne trage şi înapoi. Ne bagă în depresie, adesea. Ne face să ne concentrăm numai şi numai pe trecut, pe greşeli, ale noastre, ale altora, pe evenimente trecute pe care parcă le-am fi vrut altfel, pe posibile evenimente viitoare prevăzute numai şi numai sumbre şi urâte.

Îngrijorarea asta face ca tot ceea ce nu se află în controlul nostru să ne înnebunească, mai pe scurt. Ba mai mult, ne face să mai luăm şi nişte mega-extra-măsuri de precauţie, ca nu care cumva să ajungem la versiunile alea oribile şi întunecate generate de mintea noastră. Şi uite aşa trăim. Ba mai facem şi nişte copii şi băgăm şi-n ăia panica de mici, nu de alta, dar “să ştie ce-i aşteaptă în viaţă!”. Ajungem toţi nişte paranoici. Dacă n-om fi ajuns deja… O lume de paranoici. “Ferească Sfântu’!” se aude din toate colţurile, din toate casele, din toate gurile.

Şi, dacă are unul curaj să meargă cumva aşa, ca un orb înainte cu o idee, pentru că e el plin de încredere şi curaj… tot “Ferească Sfântu’!”-l paşte şi pe-ală. “Nu ştie ce-l aşteaptă!”, de parc-ar veni sfârşitul lumii! Şi-i dăm înainte aşa, în loc să ne oprim puţin creierul şi să ne tratăm pe noi înşine cu niţică răbdare. Îi dăm înainte cu despicarea unui fir alb într-o mie negre. Nu dormim nopţile de gânduri şi frici, în loc să luăm o foaie şi-un pix şi să scriem în Doamne, iartă-mă! acolo tot ce ne trece prin căpşor, pentru ca mai apoi să analizăm aşa… cum ne place nouă, dacă vrem, cu mintea aia logică, dacă cu sufletul nu ştim încă, şi să vedem dacă trebuie, într-adevăr, să ne răscolim în halul ăla zi de zi, noapte de noapte.

Nu ne tace gura o secundă, indiferent că e vorba de noi sau de alţii, în loc să facem linişte, să ne-aşezăm pe-un colţ în casa noastră acolo, să închidem ochii şi să uităm tot preţ de câteva minute. Nu, că n-avem timp de pierdut noi. Timpul ăla mai bine-l petrecem răscoliţi şi îngrijoraţi! N-avem timp să ne ocupăm câteva zeci de secunde pe zi de dezechilibrele alea care zac şi-şi fac de cap în noi cum au ele chef.

Sau de ce să facem sport? De ce să alergăm o oră pe săptămână? Pierdem din energia aia necesară bârfelor, răutăţilor, trufiilor şi nasurilor pe sus. Că doar pe noi ne-a educat societatea, avem tot dreptul. Dreptatea e la noi, ştim noi mai bine de ce alegem să… băltim în mocirlă, în loc să facem ceva pentru noi şi pentru sufletele noastre. Ştim noi mai bine tot pentru toţi. Le ştim noi pe toate. Doar scrie-n carnetul de note şi-n diplome şi pe etichetele hainelor.

N-avem noi timp de prostii…

Şi, dacă ne întreabă unul de suflet… ne uităm ca curca-n crăci şi fie râdem ca nişte idioţi aroganţi, fie o băgăm iar pe-aia cu… “Ferească Sfântu’…!”.

Lasă un răspuns