Mila doar întreține suferința, acțiunea o înlătură

Unui prieten apropiat i s-a greșit recent o lucrare. A acceptat-o așa, că vezi, Doamne, a muncit respectiva persoană de două ori la ea, că și-a dedicat o grămadă din timp pentru ea, că “săraca de ea”, că… i-a fost milă. Și așa, din mila asta, nici el nu câștigă nimic și nici respectiva. El, evident, pentru că nu poate folosi mai departe ceea ce avea de folosit, iar ea pentru că… nu va avea, într-o bună zi, pentru cine să mai facă lucrări. Pentru că, în timp, ea nu va evolua, ci va merge pe principiul “Merge și-așa!”. Dacă oamenii dau banul, înseamnă că face treaba bună, proastă așa cum o face.

Așa e cu toate-n viață. Ba mai mult, tot oamenii ăștia care greșesc se supără. Tot ei mișcă din nas și din bot, când vine vorba de a primi niște reproșuri, chiar dacă și ei sunt martori, ca toți ceilalți, la greșelile lor. Pentru că sunt… nefericiți. Iar nefericirea trebuie să iasă cumva în evidență, să creeze un pic de atmosferă neplăcută în jur.

Nici unul dintre oamenii din lumea asta nu-i perfect. Însă, cu siguranță, avem posibilitatea de a lucra noi cu noi înșine la a ne perfecționa. În mod constant. Unde greșim? Alimentăm golurile, deficiențele, neprofesionalismul, ignoranța… toate trăsăturile astea toxice… sau… ne lăsăm alimentați. Preferăm să rămânem goi, cu deficiențe, lipsiți de profesionalism… toxici, pentru simplul fapt că alții ne acceptă și așa. Fără să ne dăm seama că, de fapt, întreținem astfel un dezechilibru.

Ne facem că nu vedem, ne întoarcem puțin mai cu spatele la problemă, găsim o formă de compromis, pentru că “prietenul”, pentru că “mama”, “fratele”, “iubita”, “săraca…”… Și pentru că ne este greu să comunicăm deschis și sincer. Pentru că ne e teamă să mustrăm, chiar dacă partea cealaltă merită asta. Chiar dacă are nevoie chiar de asta! Pentru a-și corecta greșelile, pentru a se redresa sau pentru a învăța toaaate cele necesare activității respective, nu doar așa, cât să boiască acolo ceva, de ochii lumii.

Ne lăsăm manipulați de o legătură de suprafață, bazată pe o încredere tot de suprafață. Ne prefacem că totul e bine, că… merge și-așa, deși faptele, concretul… dovedesc altceva. Concretul, de fapt, mai mult ne cauzează probleme, în loc să ne ajute. Și de o parte, și de cealaltă. Lucrurile, relațiile… acțiunea, în general, de mântuială nu face nimic altceva decât să încetinească atât pe cel care o face, cât și pe cel pentru care este făcută.

Stagnăm. Avem impresia că facem, dar nu, noi, de fapt, stăm. Nu facem nimic. Ba chiar riscăm să mai dăm și înapoi, dacă avem de-a face cu un rezultat prost de-a dreptul.

Într-adevăr, nu-i bun nici scandalul, însă refuzul da. E sănătos. Și productiv. Un om refuzat o dată pentru faptul că a greșit este, poate, un om care nu bagă în seamă și continuă în același stil și-n același ritm. Însă un om refuzat de două, trei, cinci, cinșpe ori… este un om care nu mai produce. Un om care, dacă are ceva conștiință, începe să se întrebe de ce oare i se întâmplă lui lucrurile astfel? Și-ncepe să dea firul petrecut în urmă. Dând astfel de toți nemulțumiții din trecutul lui. De toate motivele nemulțumirilor lor. De… faptul că ceea ce el a realizat a fost departe ce ceea ce trebuia să realizeze. De faptul că… cine era el nu coincidea cu cine se dorea a fi. Și-abia atunci încep toate să se miște în direcția aia bună. Abia atunci omul se apucă, cu adevărat, de ceea ce trebuie. Așa cum trebuie. Cu simțul răspunderii.

Oamenii fără prea multă conștiință? Schimbă macazul cu totul. Îl schimbă cu un altul de-a lungul căruia procedează probabil la fel. Cu rezultate similare. Cu finalitate identică. Și-apoi schimbă, iar și iar, până când fie se plictisește de schimbat, fie ceva sau cineva îi dă un șut zdravăn în dos și se trezește la realitate.

Zona de confort, mai ales când vorbim de o zonă toxică, nu-i bună deloc. Oricât de lejeră ar părea la suprafață, ea ne conduce din rău în mai rău. Atașamentul față de iresponsabilitate, față de ușor, față de “Lasă că merge și-așa!” creează daune mai mari decât aparentele mici pierderi.

Superficialitatea asta… denotă o totală lipsă de respect. Atât față de noi înșine, cât și față de cealaltă parte.

Nu refuzul este cel care face probleme, ci mila aia venită din teamă, din rușine, dintr-un… “respect” prost înțeles.

Lasă un răspuns