Meseria e… creație pură

Inclusiv meseria lui Dumnezeu. De fapt, de la Dumnezeu încoace a pornit termenul ăsta de ‘meserie’, zic eu. De-atunci, de la… facerea lumii. A zămislit el cu așa grijă, într-un așa detaliu, înspre un așa scop… lumea. Natura, animalele, omul. Elementele. Energiile. Treptele. Și tot ceea ce este pe fiecare dintre ele. Divin. Nu?

Divin, da. Și fiecare meserie în parte poartă propriul ei… ceva divin. Dar cine mai trage la meserii, în ziua de astăzi? Nici școli măcar nu mai avem. Nu le mai susține societatea, că noi vrem să ne facem toți “doctor honorius causa”. Doar că o facem într-un mod… impropriu. Noi o facem pe bani. Din toate punctele de vedere. În toate domeniile. Întru toate scopurile noastre lipsite de esență, de autenticitate, de… viață.

Nu ne mai place munca, practic. Ne place teoria. Ne plac lucrurile fictive. Toate să fie fictive, dacă se poate. Posturi fictive, plătite cu bani fictivi, care… cumpără chestii… tot fictive și alea. Inclusiv oameni. Și fictivi, și de cumpărat.

Or fi existat ele preconcepțiile astea legate de meserii și profesii de când lumea, însă acum parcă prea ne-am dus într-o extremă. Aia aiurea. Prea nu ne mai ajunge nimeni la nas de sus ce e, pierdut printre diplome scoase din clădiri cu denumiri grandioase. Prea ni s-a urcat opulența în grade la cap.

De-aia se duc pe pustii și meseriile astea. Pentru că ne împinge cursul ăsta prost al lucrurilor către facultăți zeci, către funcții înalte, către bănet mult… de parcă bănetul ăsta mult ar curge din parafele alea puse la sfârșit pe-un carton, nu din rezultatul muncii, fie ea dintr-o profesie, fie dintr-o meserie. Ba eu, una, aș zice că mai mult bănet curge din meserie. Dintr-o meserie făcută cu suflet, departe de rușine, departe de tendința asta de-a fugi de “diferit”, de “altfel”, de “alt rang”… mai de “jos” cică, după unii.

Și pe noi cine ne mai tunde? Cine ne mai plimbă cu mașina de colo, colo, pe unde avem noi nevoie? Cine ne mai creează sistemul ăla șmecher de iluminat pe care l-am visat azi-noapte? Cine ne mai personalizează pantofii de nuntă? Cine ne mai brodează iile? Cine ne mai pictează pereții? Cine ne mai sculptează ușile și tooot mobilierul? Cine ne mai face-un ceas din lemn de care nu mai are nimeni în toată lumea asta, ă?

La ce documentare istorice se vor uita strănepoții noștri? La unele despre CEO, CFO, COO, CIO (nu știu ce înseamnă toate astea…)… și care-or mai fi, în afară de astea? Sau le vor vedea tot pe-astea pe care le vedem și noi acum, despre inventatori antici, oameni de televiziune mari și vechi, scriitori, compozitori, pictori, desenatori, sportivi, actori, piloți… cultură, talent, artă…

Cine mai trage astăzi cu dinții de prelucrarea metalelor, a lemnului? Cine mai coace chestii? Ce brutărie? Ce prăjituri de casă? La bandă nu ne plac? Pline de conservanți și coloranți? Din plastic cică de-ăla comestibil..?! Cine se mai uită pe reviste de grădinărit? Ce grădinărit ne mai trebuie nouă acum, când radem tot ce-i verde, ca să turnam betoane… ca să avem unde parca mașinile… alea… fictive, că doar pot să le zic și lor așa..!?

Ce lăcătuș, ce tâmplărie? Ce… meserii? Profesii, dom’le. Funcții. Nume. Renume. De parcă n-am fi toți conectați între noi… De parcă ăstora pe funcții nu le mai trebuie și lor un om să le repare mașina de spălat. De fapt, ce zic eu… normal că nu le mai trebuie. Pentru că acum aruncăm direct, nu mai reparăm. S-a stricat tavanul casei? Schimbăm casa cu totul, nu mai stăm la discuții. Troncăne mașina? Ceee mecanic?! Pe internet, gata. Anunț pus. “De vânzare.”. S-o ia altul. S-o ia proștii, că noi suntem culți cu acte-n regulă. Nu stăm noi într-o mașină…

Ni s-a urcat la cap rău… Nu mai facem sport de performanță, nu mai jucăm în filme, nu mai punem mâna pe-o sculă. Nu mai scriem și noi o poezie… o rețetă. Nu, că astea-s pentru proști. Pentru săraci. Și cum lumea asta s-a îmbogățit subit și irevocabil, nu mai au ăștia loc printre noi…

Am uitat de talent. Am uitat că succesul vine din noi, din… bucuria cu care muncim, nu din automatisme. Succesul vine din combinația aia esențială de abilitate, pasiune și… șansă. O șansă dată de noi nouă înșine.

Pentru ce admirăm astăzi personalitățile alea din documentare? Nu cumva pentru… artă și pentru plăcerea cu care-au transformat-o și într-o sursă de venit? Câți oameni sunt amintiți de secole… pentru o simplă funcție ocupată undeva într-o companie? Și câți pentru plăcerea cu care și-au trăit munca?

Nu zic să ajungem iarăși la troc, deși nu știu de ce simt eu că într-acolo ne îndreptăm, dar zic să acordăm atenție, în egală măsură, atât școlii, cât și talentului. Să aflăm, înainte de a ne școli intensiv într-o direcție, ce ne place să facem, ce ne bucură, ce-am face zilnic cu pasiune, fără să ne plictisim vreo secundă. Și-abia apoi să decidem ce viitor vom avea. Abia apoi să decidem de unde ne vor veni banii.

Zic să facem un pas și dincolo de profitul ăsta sec și de… reputația asta care ne-a îmbolnăvit pe toți de… ură, sub o formă sau alta. Zic să abandonăm, măcar puțin, ce-i sterp în noi… și să ne îndreptăm atenția mai mult către ce avem pe-acolo care să ne și bucure, să ne și hrănească… o viață întreagă.

Pentru că unul dintre cele mai frumoase sentimente… este cel dat de faptul că ceea ce ne place coincide cu ceea ce facem zi de zi.

Lasă un răspuns