Menirea de a fi om rău

Vorbeam recent cu cineva despre oamenii care fac rău voit. Ei bine, din discuția aia, a reieșit clară ideea că… există oameni a căror menire în sine este doar să… facă rău. Asta și-au ales ei să experimenteze. Și asta au ales să experimenteze și cei cu care ei interacționează. Răul…

Legăturile karmice ne aduc față în față pentru noi experiențe. Sau vechi, de ce nu, nevoiți fiind să le repetăm. Unii avem rolul de băieți răi, ceilalți pe cel de băieți buni… ăia care o încasează. Care suferă și plâng și se zbat și se întreabă de ce ei și de ce alții nu și care… învață câte ceva din ce li se întâmplă… pentru că “… ce nu te omoară te face mai puternic.”.

Văzut totul în ansamblu, nu sună chiar nedrept. În ansamblu, de fapt… nici nu e nedrept. Este doar un capitol în care s-a nimerit ca X să fie personajul bun, ăla care și-o fură, și Y ăla rău, care biciuiește.

E simplu. Ăla rău e țanțoș, mândru, arogant… Vrea să pară specialist în toate. Să coordoneze tot. Să dirijeze pe toată lumea. Să… controleze pe toată lumea. Îi place să aibă dreptate și face în așa fel încât mai mereu să i se și dea dreptate. Cu orice preț… Ba mai mult, el și ajută… cică. Se oferă să… bage pe gât ajutor tuturor celor din jur. Are el o soluție în mânecă întotdeauna. De care vrea el și în ce condiții vrea el. Nu, nu-i erou, e și el tot o victimă, în tot timpul ăsta. A suferit mult, dar… ce mai contează acum?! E dispus să-și dea și pielea de pe el! Ca să schimbe..! Totul după bunul plac… Legi, dacă se poate… Oameni. Logica. Raționamentul. Cursul firesc al lucrurilor. Să schimbe tot! Așa cum visează el noaptea…

Pe cine are vizor? Pe-ăla bun, evident. Mai exact, pe-ăla emotiv. Pe-ăla care are nevoie de atenție și de sprijin emoțional, pentru că stima lui de sine e mult prea jos. Pe-ăla căruia îi lipsesc atâtea..! Pe-ăla atât de nefericit, din atâtea motive… Pe-ăla fără mofturi și valori morale prea multe și prea semnificative. Pe-ăla simplu de bun… Pe-ăla dispus să se lase măturat, doar pentru o fărâmă de… mai “bine”. Pe-ăla dispus să se lase ușor păcălit, din… pură naivitate. Pe-ăla care, deși adulmecă o minciună, e dispus să treacă cu vederea. Pentru… o fărâmă de… mai “bine”.

Pentru o fărâmă de… mai… “bine…”… suntem dispuși să înghițim vrăjeala asta cu “Vai, dar eu te înțeleg perfect și vreau să te ajut și să îți fiu alături!”, deși simțim clar că, în spatele cuvintelor, intențiile sunt cu totul și cu totul altele. Ignorăm propria intuiție, lăsând răul, falsul… lingușitorul… să își joace bine-mersi rolul în continuare în fața noastră. În viața noastră…! Îl lăsăm să se prefacă în continuare că ne e prieten, deși îi simțim ura, invidia aia de dincolo de aparențe. Îi ignorăm sau chiar îi aprobăm prejudecățile, deși noi nu suntem de acord cu ele, în sinea noastră.

Acceptăm tensiuni, tulburări, situații incomode. Păreri băgate pe gât, decizii luate în locul nostru, relații încheiate sau inițiate… în locul nostru. Acceptăm identități false, din… prea mare bunătate. Și din prea marea răutate a celeilalte părți. Ne punem măști și noi, doar pentru că și ei le poartă, ca să… fie “bine”. Oferim timp, energie… ne oferim cu totul, pe tavă, răului, chiar dacă, undeva în sinea noastră, simțim că nu-i tocmai… bine așa.

Prieteni, părinți, frați, colegi… îi iubim și îi acceptăm așa. Lăsăm de la noi, că suntem noi ăia buni. Nu..? Păi ce altceva am putea face..?!

De fapt, chiar am putea. Chiar putem face ceva. Da, știu că doar ce-am zis că trebuie să experimentăm și astfel de situații, însă lucrurile trebuie făcute în așa fel încât să ajungem și la morală, nu să ne blocăm aiurea la mijlocul poveștii, acceptând până la moarte rolurile așa cum le-au ales sufletele noastre.

Să punem punct ar fi un început bun. Cui? Dezechilibrului. Dezechilibrelor, de fapt, că și cel rău, și cel bun suferă din cauza unor dezechilibre. De ce are nevoie fiecare? Cel rău… să i se spună “Nu!”, iar cel bun… să-și spună “Pot și singur!”. Și-apoi și invers. Celui rău să i se spună “Poți și singur!”, iar celui bun să i se spună “Nu!”.

Cel rău trebuie să fie refuzat, pentru a nu mai avea în viața cui să se manifeste, fiind nevoit să se ocupe de propria viață, de propriul… dezechilibru… de propriul gol… iar cel bun trebuie să-și găsească curajul, forța aia interioară… pentru a putea face față și singur, după propriile condiții și simțiri, încercărilor vieții. Mai târâș, mai cu căzături, mai cu zdruncinături… dar cu folos.

Pentru ca lucrurile să funcționeze în firescul lor, e necesar ca fiecare, bun sau rău, să studieze particularitățile propriului rol până la capăt. Pentru că… atât cel rău, cât și cel bun… trebuie să învețe lecția. Da, pentru fiecare există câte o lecție. Și, dacă nu ne forțăm să ne cunoaștem, să devenim de sine stătători, să elucidăm sursele propriei noastre nefericiri, atât ca răi, cât și ca buni, ne vom renaște, viață după viață, în aceiași pantofi, prea murdari sau prea curați, producători de suferințe, atât în interiorul nostru, cât și în interiorul celorlalți și în exteriorul tuturor.

Lasă un răspuns