Mama lui de noroc!

Îmi vine să mor când aud oameni zicând “Eeei, lasă că mai contează să ai şi un dram de noroc!”, fără să aibă habar ce anume reprezintă acest noroc şi cam ce trebuie să facem să “ajungă” şi pe la noi.

Când merge bine, merge bine pentru că suntem noi aşi; când merge rău… n-am avut noroc! Cea mai scuză dintre scuze este asta cu norocul. Comoditate aş zice eu de fapt. Că norocul ăsta de-l ştiu eu e taman la pol opus. Dar comoditatea… e ca şi cum ar exista o energie desinestătătoare, care zburdă printre noi. Nu o vedem, dar o putem folosi şi asta doar dacă are chef să treacă şi pe la noi prin ogradă să ne bucure. Fără ca noi să mişcăm un degeţel eventual. Iar dacă nu… se numeşte ghinion. Duşmanul din poveste al norocului.

Sau se poate şi mai rău… norocul să fie un fel de miracol de la Dumnezeu. Iar dacă nu vine, asta este, n-avem noi norocul altora sau… nu ne iubeşte Dumnezeu destul. Sau karma, mama ei de karma. Sau alţii. Întotdeauna alţii. Întotdeauna altceva. Niciodată noi. Zici că e ceva aşa… care vine de nicăieri şi aterizează pe căpşorul nostru… asta doar dacă avem noroc. Dacă suntem aşa, mai speciali.

Ei bine, nu vine de nicăieri. Nici măcar de unde venim noi când ne naştem. De nicăieri. După părerea mea, când ne naştem avem un gol mare în noi. Un gol pe care, pe măsură ce creştem, alegem să îl umplem cu diverse. Unii cu bani, alţii cu drame… majoritatea oricum cu nimic bun.

Acum… să dăm puţin nimicul ăsta la o parte. Iar în locul gol rămas să poftim lucrurile pe care încă nu le cunoaştem. Lucrurile alea care nu fac parte din “de prin lume căpătate”. Lucrurile alea care ne învaţă să admitem că nu putem controla totul aşa uşor şi cu nepăsare, care ascund gânduri deştepte, planuri, motivaţii… care nu ne fac să batem din picior că vrem să ştim precis cum va fi viaţa noastră azi, mâine sau peste 5 ani, ci care ne determină să mai şi curgem din când în când în ritmul natural al vieţii şi să înţelegem ce-i cu drumul nostru. Lucrurile alea care ne-aduc aminte s-avem credinţă în sufletul nostru… care-i bucată chiar din Dumnezeu.

Norocul se naşte şi creşte în oamenii care se motivează să-şi urmeze interiorul. Îşi face loc în minţile care se dau la o parte şi lasă loc necunoscutului… pentru ‘a trăi’ şi ‘a simţi’. În minţile elastice. În omul care înţelege care e treaba cu el de fapt aici. În omul care investeşte în el, care are grija lui, care se vindecă… omul care curăţă şi transformă tot din el şi din juru-i în iubire.

Norocul nu vine… că nu are de unde. Nici nu se câştigă din cer pe bază de puncte strânse. Norocul este ceea ce e-n noi. Ceea ce suntem. Şi ceea ce alegem. Nu este ceva separat de fiinţa noastră, ci face parte din noi. Se naşte şi se dezvoltă în noi. Şi ce noroc că-i aşa!

Lasă un răspuns