“Mai târziu” să se transforme în “Acum”!

Tuturor ne place sinceritatea, dar nu toţi o folosim. Şi nu, nu zic acum de a fi sinceri faţă de ceilalţi. Las asta. Zic că nu suntem sinceri nici măcar cu noi înşine. De parcă ne-am putea minţi cumva…

Încă obişnuim să tragem tare să facem bani ca să avem mulţi, mulţi de cheltuit. Şi îi avem. Îi cheltuim. Şi, totuşi, avem atât de puţine… De bucurat de ele nu mai zic. Că, oricât de mare ar fi casa, dacă e goală sentimentalmente vorbind, tot degeaba. Ne educăm de nu mai putem, printăm diplome una după alta… şi, totuşi, cunoştinţele încă sunt puţine. Mult prea puţine. Ştiinţa se dezvoltă, tehnologia şi ea… şi totuşi murim. Din ce în ce mai mulţi. Din ce în ce mai des. În din ce în ce mai groaznice condiţii şi mâncaţi de din ce în ce mai crunte boli. Avem cerinţe din ce în ce mai mari, dar oferte aproape înspre deloc. Învăţăm din ce în ce mai multe metode de supravieţuire, dar din ce în ce mai puţine de trăire. De viaţă. De simţ.

Nu ne mai cunoaştem vecinii, nu mai salutăm vânzătorii din colţ, unii nu ne mai salutăm nici măcar părinţii. Am redus totul la noi şi, ce-i cel mai grav, am făcut-o într-un mod eronat. Greşim. Pentru că, de fapt, nu e nici măcar la noi totul redus. Este de fapt la… nimic totul redus. Nici măcar la noi… Nici noi despre noi înşine nu mai cunoaştem lucruri. Nu mai ştim ce ne mai place să mâncăm, cu cine ne mai place să petrecem timp, ce muzică ne mai place să ascultăm, ce locuri ne mai relaxează, ce ne mai face să zâmbim… Nu mai ştim să zâmbim, apropo de asta. Nu ne mai place, de fapt, aş zice. Ni s-a urcat atât de mult criza şi evoluţia asta prost înţeleasă la cap, că ni se pare mai interesantă acum seriozitatea aspră decât zâmbetul cald. Acum ne place să ne impunem, nu ne mai place să ne împrietenim. Acum respectul nu se mai dobândeşte, se ordonă.

Le facem pe toate în cantităţi mult mai mari, dar de calităţi mult mai mici. Totul se combină şi se dezbină cât am clipi. Nimic n-are timp să se întâmple cu adevărat. Şi, ce-i şi mai grav, întotdeauna este câte ceva de lăsat pe mai târziu. Mai ales dintre alea mai importante de făcut. Pentru că superficialul e uşor de tratat, însă esenţa nu. Aia ne sperie.

Şi amânăm. Amânăm activităţi, amânăm oameni, amânăm despărţiri, împăcări, evenimente. Ne bazăm pe imprevizibil, în loc să ne bazăm pe noi înşine. Tratăm cu aroganţă, în loc să tratăm cu responsabilitate. Avem timp pentru prostii nesemnificative, dar n-avem timp să zâmbim. Să dăm un “Bună ziua!” mai acătării. Să îmbrăţişăm. Să iubim. Amânăm să iubim, da. Poate chiar fugim în direcţia opusă iubirii uneori. Pentru că să arătăm că ne pasă este o slăbiciune acum. Deşi slăbiciune, de fapt, este tocmai să nu ascultăm de noi şi să preferăm să ascultăm de alţii, de altele, de exterior. De străini. De internet. De oricine altcineva, dar nu de noi. Întoarcem spatele sentimentelor frumoase, lăsând stăpână peste ele mândria. Mintea. Încăpăţânarea prostească. Frica… Ignorăm ce ni se oferă, iar când ne dăm seama că ce alegem nu e tocmai potrivit pentru noi, continuăm să căutăm înţelegere şi iubire tot acolo, în loc să schimbăm direcţia.

Oamenii poate aşteaptă. Dar viaţa nu. Ea nu stă pe loc. Chiar dacă ar vrea. Oamenii iartă poate la nesfârşit, dar viaţa nu. Pentru că nu-şi permite. Ea n-are timp şi ştie asta. Noi suntem cei care au senzaţia că timpul e la ei. Dar viaţa nu… Şi nimeni altcineva în afară de noi nu este responsabil de eroarea asta. Şi nici de noi, pe de-a întregul. Noi suntem singurii responsabili de ce se întâmplă, când şi în ce condiţii. Şi, oricât ne-ar fi de uşor să aruncăm vina în exterior, la întâmplare sau nu, doar pentru că ne e teamă să ne înfruntăm propriile alegeri, vina e tot la noi.

Iubirea nu e groaznică, nici pe departe. Absenţa ei da. Îmbrăţişările nu dor deloc. Lipsa lor da. Iar “Te iubesc!”… e uşor de zis, dar… de simţit nu prea. Şi când se simte… cere bucurie, comunicare şi împărtăşire, nu orgoliu şi spate întors.

Ne scuzăm absenţa… prin minciuni. De parcă ne-am putea, într-adevăr, minţi cumva…

Lasă un răspuns