Mai mult de grija altuia decât de grija noastră

Recent, un prieten de familie a pierdut lupta cu cancerul.

Cum se face, cum nu se face, mai mereu, sunt la curent cu noutățile din târg, chiar dacă nu prea ies prin el. De data asta, cineva îmi povestește, fără să știe că și eu cunosc persoanele în cauză, că a auzit de la altcineva că “nevastă-sa râde pe la colțurile străzii, deși doar ce i-a murit bărbatul.”. Nu că mă enervez, că nu mă mai enervez de mult la de-astea. Dar mi se pune-așa un dop de silă-n gât când aud… de nu știu cum să explic în cuvinte.

E plină lumea de filozofi, de intelectuali, de atotștiutori, de umili, smeriți, duhovnici, de… perfecți de-ăștia care… au prea lună la ei în ogradă, din cauza asta se plictisesc… și uite-și caută și ei de lucru așa, prin afara bătăturii lor.

Gesturile noastre, cuvintele, reacțiile, în anumite situații, extreme ele sau nu, dau naștere la fel și fel de comentarii în… sat. Că prea puține orașe avem, majoritatea sate, la ce caractere zac încă în noi. Membrii familiei, prietenii, ba chiar și ăia care nici nu știu cum arătăm măcar, darămite cine suntem… trebuie să aibă o părere despre viața noastră, despre conduita noastră, despre persoanele cu care stăm de vorbă, despre felul cum stăm de vorbă, despre unde ținem mâna, în buzunar sau în șold. Despre tot ceea ce ține de noi.

Toți trebuie să știe tot și toate motivele pentru care acest tot are loc. Toți trebuie să știe de ce suntem singuri, de ce suntem cu X și de ce nu cu Y… dar de ce nu ne luăm odată?!? De ce nu facem lucrul ăla întâi, în loc să-l facem pe-ălălalt? De ce nu ne mutăm într-o casă mai mare și stăm în chichineața aia de-o viață? De ce nu vopsim ușile mov?! Că lor le place movul atât de mult… Dar de ce nu plecăm în afară, ă? Se câștigă mult mai bine în afară… Dar mai bine ne luam și noi o pisică, în loc de câine… Pe-aia nu trebuia s-o scoatem afară. Pe lângă asta, câinele mai și latră…

Da, săracul, latră, dar măcar nu prostiile pe care le latră lumea asta îmbătrânită până la moarte, încă de tânără, de grija altora.

Acest prieten de familie… s-a purtat cu mine toată viața de parcă aș fi fost unul dintre copiii lui. M-a alintat ca tata, m-a strâns în brațe ca tata, m-a privit ca tata, mi-a zâmbit ca tata. M-a mustrat… ca tata. Din ochi. Din priviri. De-asta mă gândesc că… m-o fi durut și pe mine moartea lui. Tot de-asta mă gândesc și că… o fi durut-o și pe nevastă-sa moartea lui. Mai ales că a fost o moarte cu un preludiu cam… anevoios. Și ea i-a cam fost acolo, alături, până în ultimul moment.

Și-atunci… nu pot să nu mă întreb… de ce? De ce simțim nevoia să împroșcăm cu noroi în ceea ce nu ne privește, nu ne-afectează, nu ne deranjează somnul noaptea? De ce nu ne vedem noi de propriile gânduri, de propriul confort, de propria fericire sau… nefericire? De ce nu înțelegem că suntem unici, cu valori diferite, cu capacități diferite de a înțelege lucrurile… limitându-ne la ele și-atât?

De ce tragem concluzii pe-o secundă? De ce tragem concluzii pe necunoscut? De ce iubim atât de mult senzaționalul? De ce suntem atât de lipsiți de respect? De ce preferăm încă bârfa în locul unei cărți? De ce simțim nevoia să fim judecători ai… altora la fel de oameni ca și noi, la urma urmei?

Încă suntem setați pe dezaprobare. Încă trăim din confruntări. Certurile, râca, ura… toate astea încă-s consumate de noi pe post de hrană a sufletelor noastre.

Noi încă nu știm care ne sunt limitele. Nici alea bune, nici alea rele. Nu știm când și unde e cazul să ne oprim. Nu știm până unde avem dreptul să mergem cu ochiul, cu părerea sau cu degetul. Încă judecăm oamenii după felul cum se îmbracă, după ceea ce mănâncă, după felul cum reacționează în anumite momente, fără să mai luăm în calcul și ce-i dincolo de toate. Fără să luăm în calcul banii din buzunarele lor, fără să luăm în calcul… rănile din sufletele lor.

Și eu am râs… chiar în ziua când am aflat că a murit. Și-am râs și-n toate zilele care-au urmat și-o voi tot face, exact la fel cum mă învăța el, atunci când eram copil, să râd în viață, la toate, din suflet, fără prejudecăți. Am râs, dar asta nu înseamnă că… nu m-a durut.

Lasă un răspuns