Mai bine pas decât prăpastie

Când încă sufeream de hăuri mari, adânci şi întunecate, nu suportam ideea de a fi singură. Nici nu voiam să gândesc singurătatea. “Cum să fiu singură?! Cine mă mai trage în sus când mă pregătesc să cad?”

Cu timpul, mi-am dat seama că hăurile alea erau buba mea mare de fapt, care nu-mi dădea voie să am curaj să fiu eu… si atât. Ele nu-mi permiteau să am încredere în mine. Păi ce, eu nu pot?! De ce, dacă m-am născut singură, am nevoie de cineva să trăiesc? Să respir? Să deschid ochii dimineaţa? Şi măcar dacă n-ar fi vorba de compromisuri peste compromisuri şi relaţii greşite. Urâte. În care, în loc să încerc de una singură să ies din hăurile mele, să mai fie unul lângă mine care, atunci când ajung în sfârşit aproape de lumină, el să-mi dea brânci înapoi. De ce?

Nu mai înţeleg mentalitatea subiectivă “Lasă că poate…”. Lasă că poate ce? Lasă că poate peste noapte se transformă omul de lângă noi în pâine lui Dumnezeu? Lasă că poate mâine nu va mai fi la fel? Lasă că poate… de ce? De ce, când suntem atâţia oameni pe pământul ăsta? De ce să accept să trăiesc în ceva ce mă seacă, ceva ce astăzi nu-mi aduce un zâmbet pe faţă, ceva ce mă trezeşte direct în stres şi în gânduri? De ce? De ce, când pot face loc pentru curat, pentru lume, pentru frumos, pentru… altcineva mai bun?

Şi eu am crezut că este mai bine să fii cu cineva, indiferent cum şi cine ar fi acel cineva… decât să fii singur. Şi mi-am dat seama că am crezut prost. Singurătatea, pe lângă faptul că nu mi-a făcut niciun rău, a fost chiar de mare ajutor. Singurătatea de după relaţiile tumultoase din viaţa mea a fost cea care m-a scos la suprafaţă. Ea m-a învăţat cine sunt eu de fapt. Ea mi-a arătat toate armele din dotare şi mi-a explicat cum să le folosesc.

În relaţiile mele, greşite toate, doar m-am împiedicat şi am căzut. Am încercat să mă hrănesc cu ceva aproape la fel de nociv ca otrava. Am pus capul pe pernă seara cu sufletul strâns, cu bagajele mele toate în spate şi cu ochii goi. Ca să mă trezesc iar să lupt pentru relaţia mea. Aşa cum luptăm toţi… cu morile de vânt.

… când iubirea de fapt curge şi noi curgem odată cu ea. Când iubirea e de fapt acceptare, sincron, creştere. Frumos. Natural. Dar mai ales… la timpul ei.

Lasă un răspuns