Lumea se schimbă cu câte o faptă bună făcută la locul şi la timpul ei

Am vrut să fug. De când mă ştiu. Nu mi-a convenit nimic. N-am fost mulţumită de familie, de prieteni, de şcoală, de străzi, de caractere, de concepţii, de nimic. Şi-am vrut să fug de toate. Ziceam eu că sigur trebuie să existe un altfel de loc pentru mine, în alt colţ al lumii ăsteia. Un loc pe placul meu. Cu toate aşa cum le vedeam eu. Cu lucruri pe sufletul meu. Cu oameni pe sufletul meu. Cu totul şi cu totul pe sufletul meu.

Eram naivă. Credeam că locul ăla chiar există. Dar… dacă ar fi existat un asemenea loc de-a gata, nu s-ar fi îngrămădit oare toată lumea acolo? Ba da. Ba da, ba da, ba da! Oricum… n-am fugit nicăieri. Că n-am avut posibilitatea, că n-am avut curaj, că nu mi s-a permis pe vremea când încă ceream voie pentru orice oricui, că cine ştie ce alte motive. Singura fugă a mea a fost la facultate. Unde… m-am lovit de aceleaşi nemulţumiri, doar că de câteva ori mai mari. Şi m-am trezit şi cam singură între ele. Nu tu o faţă cunoscută, nu tu un loc cunoscut, nu tu nimic aşa… de-al casei.

Le-am luat grămadă în braţe şi-am fost nevoită să mă descurc cu ele. Căpoasă de fel, nu m-am dat în lături de la nimic. Moartă, coaptă… m-am susţinut singură şi întotdeauna am făcut ce-am făcut şi-am căzut în picioare. O perioadă, agitaţia şi necunoscutul nu mi-au dat voie să văd dincolo de ce-mi ofereau. Nu mi-au dat timp să-mi doresc altceva. N-aveam putere să mai gândesc şi altceva în afară de cele care deja îmi călcau viaţa. Însă, pe măsură ce mai bifam din ele, pe măsură ce creşteam… pe măsură ce puterile mele creşteau… am început să mai eliberez din mintea asta a mea. Să fac loc şi raţiunii, nu numai acţiunii mecanice dirijate de emoţii.

Şi-am început să observ familia de la distanţă, prieteni vechi şi noi… la fel, şcoli vechi şi noi… la fel, străzi identice cu ale mele, caractere identice cu ale cunoscuţilor mei, concepţii la fel de învechite, ba toate poate şi mai şi. Totul, totul la fel… sau mai rău decât acasă. Şi m-am blocat. Pentru că mi se părea absurd ca într-un loc cu mult mai evoluat decât casa mea să existe aşa ceva. Mi s-ar fi părut normal ca totul să fie direct proporţional cu dimensiunile oraşului, ale istoriei şi-ale culturii lui, cu oportunităţile şi cu toată amploarea lui. Nefiind aşa, am cam căzut în oala cu melancolie. Păi ce-am făcut?! Că de întors de unde-am plecat nu m-aş fi întors pe-atunci neam, de stat unde eram parcă nu-mi mai venea… şi încotro era pentru mine de apucat?

Viaţa bineînţeles că mi-a răspuns, ca întotdeauna de altfel. Ea mi-a răspuns, draga de ea, mereu cu ce mi-a trebuit în fiecare moment al meu de indecizie sau de nevoie. În fiecare moment al evoluţiei mele. Ei bine, şi de data aia mi-a deschis o uşă. Am mulţumit cu plecăciuni nenumărate şi am zis “Gata, asta e!”. Doar că, pe măsură ce demersurile pentru plecarea mea undeva departe aveau loc, drumurile mele într-acolo parcă se îngustau. Mă simţeam exact ca un copil amăgit cu o portocală doar cât s-o miros, apoi fiindu-mi luată. Norocul meu că eram deja suficient de mare şi de… pătrunsă într-ale lui Dumnezeu… cât să îmi doresc răspunsuri de-alea reale, din profunzime. Îmi doream să aflu de ce… pe bune. Să aflu de ce orice. Să merg până la capăt în tot, fie bine, fie rău, doar ca să aflu ce-i acolo şi să discern dacă-i de mine ori ba.

Am pus iar o bucată de frână şi am analizat ce era în stânga, ce era în dreapta, ce fusese în spate şi ce-ar putea urma conform tuturor adunate la gramadă. Am luat un loc în spaţiu şi-am început să gândesc de-adevăratelea. Şi, după multe întrebări încâlcite şi complexe despre exterior… am ajuns la o singură întrebare simplă… “Dar eu cine sunt, de fapt?!”. Nu m-aş fi aşteptat să fie atât de greu să am măcar un răspuns micuţ şi anemic la întrebarea asta. Nu l-am avut. De niciun fel. Dar am început să-l caut. Am început să mă caut pe mine. Am început să adun piesă cu piesă pentru a mă forma. Pentru a vedea cum arăt eu într-un puzzle complet. Pentru a afla care este scopul meu aici, pe pământul ăsta. În familia asta învrăjbită. Printre oamenii ăştia dezbinaţi. Pe străzile astea rupte. Alături de caracterele astea deficitare. În tristeţea asta deplină. Sub controlul ăsta parcă fără sfârşit. Pe negura asta…

Şi-am reuşit. Am înţeles. Şi-am încetat să-mi mai doresc să plec vreodată altundeva. Chiar dacă aş şti că undeva în lume există un loc demenţial, de vis, oricum ar fi el, să fie la locul lui acolo, cu rostul lui. Şi cu oamenii lui. Pentru că rostul meu e aici. Nu m-am născut aici ca să caut în altă parte acel mediu pe sufletul meu. M-am născut aici ca să transform chiar mediul meu într-unul pe sufletul meu. M-am născut să aduc pace acolo unde e neînţelegere, să aduc zâmbet acolo unde e tristeţe, să refac acolo unde e stricat, să îndulcesc acolo unde e amar, să eliberez acolo unde e încuiat… să luminez acolo unde e întuneric.

M-am născut acolo unde era potrivit să mă nasc. Acolo unde era nevoie de mine. Şi am încercat să neg asta. Am încercat să fug de propriile mele responsabilităţi. Am încercat să fug de greu pentru a avea uşor. Nerealizând însă că fericirea şi satisfacţia nu există într-un uşor primit de-a gata, ci într-un greu dus la capăt cu succes.

Fericirea nu există undeva departe, ea ne-aşteaptă înăuntrul nostru.

Şi… dacă există un loc în lume unde mi-aş dori acum să fug… locul ăla este ACASĂ.

Lasă un răspuns