Lumea se întâmplă afară, nu într-o scorbură

Cu toţii visăm. Cu toţii visăm dimineaţa, înghesuiţi la metrou… cu toţii visăm în timp ce mergem pe stradă, cu toţii ne imaginăm “Cum ar fi dacă…?”… măcar două, trei minute pe zi. Cu toţii avem tendinţa ca, atunci când nimerim într-un moment mai prost din viaţa noastră, să dispărem din realitate în mintea noastră inventivă pentru o soluţie imaginară care să ne facă să trecem mai repede sau… măcar mai uşor peste momentele alea proaste.

Da. Ne mângâiem toate ofurile şi durerile sufleteşti cu nişte fabule. Inventăm încă o lume pe lângă cea în care trăim. Şi n-ar fi totuşi rău… dacă le-am şi transforma pe toate în realitate. Dar nu. Noi ne oprim pe drum. În mijloc. Ne aşezăm în fund, ne punem mâinile la ochi şi gata. E bine. Care-i piedica aici? Păi nu acceptăm realitatea şi, automat, neacceptând-o, nu acceptăm nici fabulele noastre ca fiind nişte soluţii perfect aplicabile în viaţa noastră de zi cu zi. Idealul pentru noi este doar vis. Unul imposibil şi de neatins. Nu înţelegem că idealul este permis a fi gândit… pentru a fi transpus în realitate. Nu înţelegem că ceea ce mintea poate gândi, realitatea poate fi.

Nu înţelegem că, dacă ne facem ghem mic, mic în patul nostru călduros şi închidem ochii pentru a visa… ce-i dincolo de uşa noastră nu se schimbă. Ce-i dincolo de biroul nostru nu se schimbă. Ce-i dincolo de ecranul nostru nu se schimbă. Ce e în filme nu vine în realitate de la sine. Ce e în visul nostru nu vine în realitatea noastră… de la sine. Fericirea din vis nu poate fi atinsă şi simţită în palmă şi în inimă dacă nu o scoatem de acolo s-o punem în realitate. Viaţa nu se trăieşte cu adevărat dacă nu înfruntăm fiecare clipă din ea aici, afară. În drum. Cu curaj. Şi acţiune. Şi voinţă. Şi credinţă. Şi suflet prezent…

Avem la dispoziţie tot ce ne trebuie pentru a crea un paradis din lumea asta în care trăim. Avem trup, suflet şi minte. Trebuie doar să le hrănim cu ce le e de folos şi să le coordonăm în aşa fel încât să funcţioneze la parametri normali. Avem la dispoziţie tot ce ne trebuie pentru a ne salva… de propriile noastre goluri, de mizerii şi de adâncituri urâte, de istorii murdare şi de trecut greu.

Visele sunt mişto. Dar e şi mai mişto să le tragem din minte, să punem o haină de curaj pe noi şi să le scoatem odată pentru totdeauna în mijlocul drumului.

Stăm încuiaţi între patru pereţi ai minţii, deşi, în acelaşi timp, suntem nevoiţi să păşim în lumea reală. Şi noi ce facem? Le ţinem împărţite-n două, în loc să le combinăm. Păstrăm în minte vise, planuri, variante, soluţii, copii, case, schimbare… o altfel de lume şi… când ieşim pe uşă uităm tot. Realitatea ne izbeşte cu ale ei şi parcă ne face să uităm tot. Tot ce ne dorim, tot ce punem cap la cap în mintea noastră, tot ce am vrea să fie… tot ce am vrea să fim.

Criticăm abandonul în lume, alături de multe altele… dar chiar noi suntem cei care abandonăm primii. Ne abandonăm pe noi şi abandonăm tot în jurul nostru.

Şi toate astea de ce? De ce?! Şi până când?!?

Lasă un răspuns