Lumea e interesantă, noi suntem cei lipsiți de interes…

Întotdeauna zic că divinitatea este mult prea subtil manifestată, ca să o putem noi observa așa, oricum. Și așa e și normal. La fel cum și binele se obține numai și numai cu multă muncă. La fel cum și somnul liniștit noaptea se obține cu multă perseverență în a trăi autentic și cinstit peste zi.

Dacă n-ar fi așa, dacă toate cele bune și frumoase ar fi la îndemâna tuturor, existența în sine nu și-ar mai avea rostul. Canci evoluție, că… pentru ce? Ori n-am mai exista deloc, de fapt… ori ar fi ceva așa… exagerat de roz, combinat cu un haos ieșit din comun, combinat cu liniște și gălăgie, în același timp… Nici nu știu. Nu-mi pot imagina.

Cert e că nici nu trebuie. Noi suntem parte dintr-un joc fin, de durată. Un joc cu multe nivele, care au un grad de dificultate… din ce în ce mai mare.

Pe măsură ce… trecem prin ele, pe măsură ce creștem, cresc ele și rezultatele, dar și încercările. La finalul fiecărui nivel, puterile ne sunt cu mult mai mari decât la începutul lui, armura ne e și ea mai țeapănă și mai de nepătruns, punctele obținute se adaugă și ele la portofoliu, dar… cresc și monștrii din următorul nivel. Capcanele devin și ele și mai periculoase… și mai înșelătoare.

Putem sări oare peste câte-un nivel? Nu. Sau ba da. Putem. Dar murim și ne dă jocul înapoi de unde eram. Pentru că lucrurile nu se fac așa, pe sărite. Lucrurile se fac treptat, în ordinea dificultății lor.

Așa și cu divinitatea, că doar ea e șefa jocului. O descoperim treptat. O înțelegem treptat. Mai pe bâjbâitelea, mai pe împiedicatelea. Ea nu se-arată de-a gata, într-o zi, sub forma porumbelului păcii vieții și-atât. Ea se trăiește. Se intuiește. Se parcurge.

Eu iubesc trecerile dintre anotimpuri. Mai exact, iubesc… aroma fiecărui început de anotimp… Pentru că se simte în aer acest început, nu în calendar. De mică am fost sensibilă la asta. Iar sensibilitatea a crescut și ea… odată cu mine. Aseară am ieșit pe balcon, ca să întind niște rufe. M-am blocat cu ele în brațe. Pielea mi s-a făcut arici, ochii mi s-au umplut cu lacrimi. Preț de câteva secunde, n-am mai gândit nimic. Doar am simțit. Am stat așa, cu rufele în brațe, adulmecând ca o nebună, cu un dor de… nu știu ce, parcă abia atunci stins, în sfârșit.

Iubesc lumea asta. Iubesc toată natura, cerul, pământul. Iubesc toată existența, cu bune, cu rele. Iubesc tot ce mi se întâmplă, bun, rău. Iubesc faptul că sunt în viață, că exist. Mă simt o norocoasă. Exist! Și-s din ce în ce mai conștientă de asta… Și sunt din ce în ce mai conștientă și de faptul că nu m-am înșelat. Că nu m-am înșelat niciodată. Intuiția mea nu m-a înșelat niciodată. Sunt unde trebuie, cu un scop anume. Viața mea este o mică minune, parte dintr-o minune mai mare.

Noi toți suntem o minune. Lumea asta toată este o minune, o provocare. Imperfectă, așa cum e ea. Vulnerabilă și slabă. Rușinoasă și plină de greșeli. Plină și de așteptări, dezamăgită încă de rezultate. Încă subordonată unor scopuri lipsite de fond. Nemulțumită, plecată de mult pe-un drum ocolitor, care pare fără întoarcere. Cu burta plină și totuși flămândă. Plină de mulți și totuși… atât de singură. Educată și totuși atât de… neștiutoare.

E o minune. Lumea de astăzi și din toate timpurile e o minune. E miezul jocului. E scopul suprem, format din scopurile noastre, ale tuturor. Și, dacă reușim să aflăm noi care ne e scopul în viață, reușim să înțelegem și de unde aparținem. Și de ce. Iar asta ușurează totul. Asta face greul care ne consumă atât de tare acum… să fie ceva… necesar. Nu doar de acceptat, ci chiar de dorit.

De aproape un an, pierdusem carul mic. Poluăm prea mult, ca să mai poată fi văzut de oriunde. Mă mai răsfățau doar poveștile mitologiei din copilărie și gândul că e el pe-acolo, pe undeva. Până aseară, când parcă m-a strigat. Din trăirea mea… pătrunsă fiind în totalitate de aroma asta de anotimp nou, am deschis ochii așa, dintr-o dată, chiar pe el. Lucea în colțul blocului de vis-à-vis.

Da, era chiar în ochii mei, la geamul meu. Mai are rost să zic ce-am simțit?!

Lasă un răspuns