Lumea are nevoie de noi

Zâmbitori. Cu sufletele pline de compasiune. Cu un echilibru în interiorul nostru. Cu dorinţa de a ajuta lumina să câştige în favoarea întunericului… atât în noi, cât şi în jur.

Lumea are nevoie ca noi să simţim. Să înţelegem. Să ne înconjurăm cu activităţi, persoane şi discuţii benefice sufletului nostru şi nu de alte feluri. Lumea are nevoie ca noi să ne plimbăm. În natura ei… şi-a noastră. Lumea are nevoie ca noi să ştim, într-un timp cât mai scurt, ce gândeşte cel de alături, ce durere ascunde, dar mai ales… ce anume avem noi de făcut pentru a-l ajuta. Lumea are nevoie ca noi să fim capabili, printr-o simplă atingere, fie ea fizică sau numai vizuală, să simţim energia din jurul nostru. Şi nu în mod inconştient… cum deja o facem… lăsând-o să ne transforme în nişte negativişti, ci în mod conştient… schimbând-o noi pe ea în pozitivism.

Lumea are nevoie ca noi să nu pierdem mult timp în tatonare. Ci să ştim deja. Să cunoaştem tot într-o clipită. Şi să facem. Să acţionăm. Să nu stăm pe gânduri o viaţă. Ci s-o trăim. Pe toată. Să aflăm cum să facem asta cât mai repede şi s-o facem. Să ne trăim viaţa!

Da, există, într-adevăr, toxicitate în noi. Există abuz. Există egoism. Dar noi am permis să fie. Noi le-am făcut tuturor loc să fie. Noi le-am acceptat. Şi încă le acceptăm. Însă “orice învăţ are şi dezvăţ.”…

“Nu” a ajuns să fie considerat nepoliticos. Refuzul, în general, sub orice formă ar fi formulat el, a ajuns să fie considerat nepoliticos. Am ajuns să sacrificăm ani din viaţa noastră alături de oameni nepotriviţi… doar pentru că nu am vrea să le facem rău plecând de lângă ei. Neînţelegând că le facem şi ne facem, de fapt, rău… rămânându-le alături. Am ajuns să sacrificăm bucuriile copiilor noştri doar pentru că noi n-am avut ceea ce lor avem să le băgăm pe gât. Am vrea să le avem prin ei şi noi pe toate… însă fără ca lor să le facă plăcere plăcerile noastre. Am ajuns să fim deranjaţi şi jigniţi de diferenţele dintre noi, uitând însă că aşa ne-am născut, diferiţi de la om la om. Am ajuns să ne lăsăm manipulaţi de dragul altora. Crezând că e mai bine aşa. Uitând însă că poate ce considerăm noi că face bine altuia îi face, de fapt, rău.

Am ajuns să suferim în tăcere, cu zâmbetul pe buze, oricât de sufocant ar fi întunericul… alegând să nu facem nimic pentru a aduce puţină lumină măcar în noi, dacă nu chiar şi în jur. Am ajuns să ne cunoaştem fiecare durere în parte, neîncercând însă să le scoatem naibii pe toate din cutia sufletului nostru. Şi nu, nu pe toate odată… pe rând. Am ajuns să punem orice înaintea noastră, să ne lăsăm suferinţele la o parte pentru ale celor din jur. Nerealizând însă că astfel suntem doar o mare de invalizi şi că astfel nu ne putem ajuta sub nicio formă unul pe celălalt, retezând practic orice şansă de a evolua.

Suntem extrem de sensibili la orice fel de energie din jurul nostru. Iar varietatea de oameni, fiecare cu încărcătura lui energetică, ne amestecă sufletele la grămadă, derutându-ne cu totul. Şi nu îndrăznim să căutăm singurătatea, pentru că gândul ei ne macină, nerealizând însă că refacerea este mai rapidă între pereţii propriului nostru suflet, prin educaţia propriei noastre minţi, neinfluenţaţi fiind de amestecul tumultuos al celorlalţi din jur.

Lumea are nevoie ca noi să descoperim că limitele nu există dincolo de cele impuse de noi înşine. Lumea are nevoie ca noi să înţelegem că talentul ni-l descoperim descoperindu-ne pe noi înşine, nu copiindu-i pe cei care deja au reuşit să iasă la lumină prin ceva anume. Lumea are nevoie ca noi să scoatem cuiele din capacul cutiei sufletului nostru şi să ne eliberăm. Să respirăm aer proaspăt şi să ne lăsăm conduşi de noi şi de nimeni altcineva. Şi, dacă nu găsim sensul a ceva la un moment anume, să avem răbdare. Să nu abandonăm. Să dăm puţin la o parte. Pentru că sensul vine odată ce piesele îşi reiau, pe rând, locul. Şi nu într-o singură zi. Ci poate chiar în mai multe vieţi.

Lumea are nevoie ca noi să ne lăsăm orbiţi de iubire şi generozitate, nu de capcane create de mintea umană îmbolnăvită de ură. Lumea are nevoie ca noi să încetăm să ne lăsăm exploataţi şi să punem stop victimizării care ne ţine pe loc. Să fim noi înşine salvatorii vieţii noastre, fără a mai aştepta, în zadar, din jur. Să părăsim calea durerii, păşind pe calea către mai bine de-atât. Chiar şi atunci când ştim că înainte urmează un pericol, să-l înfruntăm cu încredere şi credinţă, cu antrenament în îndeletniciri şi devotament.

Viaţa nu este uşoară. Dar este dreaptă. Şi, dacă suntem şi noi drepţi, nu avem de ce să primim altceva la schimb. Refuzul de a ne înfrunta propriile dureri şi temeri nu face răul să dispară. Îl întreţine. Ba chiar îl sporeşte. Pentru că, sub influenţa propriilor noastre dureri şi temeri, nu oferim altceva în jur decât rău. Care ne e răsplătit pe măsură.

Lumea are nevoie ca noi să… ajungem la echilibrul ăla pe care ea l-a văzut în noi atunci când ne-a întâmpinat de bun venit la ea acasă. La noi acasă.

Lasă un răspuns