Lenea şi cerşeala, două personaje negative în povestea noastră

Pe vremea când lucram în vânzări, eram încă un taur needucat. Dacă venea cineva să mă înveţe pe mine cum să vând mai bine, luam foc. Păi ce, nu ştiam eu ce-am de făcut?! Ba da, ştiam. Ştiam să mişc cât mai puţin, să zâmbesc cât mai mult şi să vând pe măsura zâmbetului, nu a muncii mele. Şi vindeam. Doar că o mare parte din contracte se întorceau. De ce? Păi pentru că zâmbetul meu nu trecea la pasul următor. Iar cei cu care încheiam contractele habar n-aveau , de fapt, pe ce le ceream bani. Că doar de… mie nu-mi ardea de muncă, lor nu le ardea de muncă. Timpul trecea, leafa mergea.

Şi succes ioc. Bani… şi ăia la fel. Când erau îi făceam praf, că nu munceam prea tare pentru ei ca să-mi vină să mă mai şi uit pe ce-i dau, iar când nu erau… dădeam din colţ în colţ de nervi. De ce n-am?! Că doar am făcut atâtea drumuri… care erau mai mult plimbări pentru mine… am dat atâtea e-mailuri… care erau mai mult pierdere de vreme… aveam agenda plină de însemnări şi detalii… detalii… îmi făcusem atâtea cunoştinţe, învăţasem din zbor atât de multe… şi totuşi bani… ca şi succesul, ioc.

Unde greşeam? Mă făceam doar că muncesc, nu munceam. Îmi plăcea să cred despre mine că-s bună, că “uite ce uşor fac eu treabă”, că am lipici la om, că-s dulce la vorbă, că toate în viaţă mi se aştern mie ca la prinţese. Într-o bună zi… undeva, cândva… că doar de-asta munceam, nu? “Munceam”. Până mi-am dat seama că “într-o bună zi” aia nu mai venea. Şi-am început să mă întreb de ce naibii…?!

Mi-am călcat pe marele orgoliu de tăuroi căpos şi am lăsat coarnele un pic mai jos. Am căscat un pic mai bine ochii în jur. Şi-apoi în mine. Am observat cu stupoare, deşi era totul chiar sub nasul meu, că, oricât de vitează mă dădeam eu, nu eram în stare să-mi duc la bun sfârşit o mare parte din obiective, nu eram în stare să răspund la o mare parte din provocările întâlnite în viaţa mea de zi cu zi, indiferent de domeniu. Am observat că mi-era mai uşor să scriu un e-mail, în loc să dau un telefon. Şi-am înţeles, în cele din urmă, că eram un amestec de… lene, teamă de respingere şi de eşec, comoditate, treacă, meargă, cum o fi. Ignorantă. Eram ignorantă din cale-afară. Şi faţă de mine şi faţă de locul meu de muncă şi faţă de oamenii cu care interacţionam şi faţă de tot.

Mă înfigeam cu mare încredere şi convingere că toate ies şi merg ca pe roate, dar, când vedeam că trebuie să şi fac nişte lucruri pentru asta, prea multe consideram eu la vremea aia, băteam în retragere. Încetineam ritmul, până când o băgam pe-aia cu “Lasă, că, dacă nu e asta, e alta.”… Păi n-aveam eu scuze şi explicaţii pentru orice?! Aveam. Pentru că atunci nu înţelegeam că obiectivele nu se ating rapid, cât ai pocni din degete. Nu înţelegeam că responsabilităţile nu sunt asumate doar pentru că sunt menţionate pe-acolo prin gând pe undeva.

Am început uşurel, uşurel să mă autoeduc. Am conştientizat, oricât de dureros a fost pentru mine, pentru încăpăţânarea mea şi pentru orgoliul meu, că nu mă respect, că nu am încredere în mine, că sunt o neputincioasă şi că vina nu e la alţii, ci la mine. Pentru toate. Voiam multe, dar făceam puţine. Înspre nimic. Apoi mi-am acceptat greşelile totuşi, înţelegând că… nu le-aş fi conştientizat pe toate, dacă nu le-aş fi experimentat.

Şi-am trecut la ‘regula de un minut’. Asta aşa, ca să nu sufăr vreo schimbare bruscă şi radicală şi să revin imediat la vechiul obicei de-a abandona un proiect la primul hop neplăcut întâmpinat. Am început să… nu amân niciodată o activitate care îmi lua mai puţin de un minut. Ulterior mărind timpul.

Am început să fiu conştientă de stările mele, de emoţiile mele, de tot ceea ce gândeam şi simţeam. Şi să mă întreb în permanenţă “De ce?”. Răspunsurile erau, în general, aberante, de copii mici. Şi toate îmi aparţineau. Da, aveam un comportament de copilaş. Mă voiam mare femeie, dar eram o copilă. O copilă care încă nu înţelesese că nu putea primi mai mult decât dădea.

Nimeni din jur n-ar fi putut pe vremea aia să-mi intre în graţii şi să-mi spună că greşesc. Aşadar, n-am avut încotro şi-a trebuit să mă lupt eu cu mine însămi. Oricum soluţiile la toate problemele mele erau tot la mine. Doar eu aveam capacitatea de a stabili ce îmi place, ce nu, ce ştiu, ce nu, ce mă doare, ce nu. Tot. Doar eu ştiam ce-i cu mine… şi, dacă încă nu ştiam, doar eu eram în stare să aflu. Pentru că eram prea căpoasă să accept pe altul să intre cu arătătorul în sufletul meu şi să apese pe butoane.

M-am zbătut. M-am luat şi-am dat cu mine de pământ. Uneori curajoasă, alteori dărâmată. Uneori din dorinţa de mai bine, alteori din disperare. A durut, dar nu mai tare decât durea nepăsarea mea.

Am lăsat lenea, am lăsat scuzele, explicaţiile, milogeala, “atotştiinţa” din capul meu… am lăsat tot ce mă trăgea înapoi, pentru că mi-am dat seama că viaţa nu se întâmplă, pur şi simplu.

Viaţa răspunde.

Lasă un răspuns