Lanţurile blestemelor sunt mult prea uşoare ca să le simţim şi mult prea grele ca să scăpăm oricum din strânsoarea lor

Nu cred că există om care să nu fi auzit în viaţa lui de deochiuri, blesteme, făcături, farmece şi cum le-o mai zice mizeriilor de genul. Nu cred că există om care să nu fi auzit de vrăjitoare de-alea buboase cu nasul mare şi cu mătura sub fustă, de magie neagră, de licori, prafuri, de suflete vândute pe… te miri ce şi mai nimic. Problema în zilele noastre este că… mulţi le considerăm istorie sau, mai rău, simple poveşti. Ar fi însă aici un mic detaliu. Nu doar că nu sunt nici istorie şi nici poveşti… dar n-au nici bube pe ochi şi nici urâte musai nu-s.

Magia e practicată în orice, de când lumea şi pământul. Şi, cum suntem cam răniţi şi urâţi pe interior, aş zice că tindem, în zilele noastre, mai mult către aia neagră. Către întuneric. Iar făcăturile astea sunt folosite de tot omul, fie el o blondă bună micuţă, directoare pe la cine ştie ce mare companie, fie el moşul chiomp din fundul satului uitat de lume. De ce? Păi pentru că se poate. Pentru că… evoluţia asta n-a făcut lucrurile rele să dispară, ci le-a scos la suprafaţă şi le-a dat drumul să zburde libere printre şi prin noi. Să-şi facă de cap. Pe mâna oricui. Găsim oriunde vedem cu ochii jdemii de incantaţii de scris, de rostit, de repetat, de impregnat, de urat, de legat, de de toate. Găsim reţete de băuturi, de unsori, care cu sânge, care cu pământ de mort, care cu păr, cu picioare de broaşte, cuie, fiare, nebunii. Găsim de toate pentru toţi.

Şi nu-i oare mai uşor pentru mândra putoare de-l vrea pe-un prinţ anume cu orice preţ să-şi vâre două degete pe undeva o dată pe lună ca să-i dea pe la bot? Ca să-l ţină acolo, aproape de ea, la rău şi la bine… cu japca? Nu-i oare mai uşor să avem de-a gata decât să muncim ca s-avem? Nu-i oare mai uşor să dormim pe nişte bani murdari decât pe-o pernă curată, ca tot omul? Ei, cum nu?!

Doar că… pentru toate astea se plăteşte un preţ. Care face cam cât… un suflet. Al nostru.

Influenţăm desfăşurarea normală a lucrurilor, folosindu-ne de puterile magice de care dispunem. Zăpăcim de creier nişte oameni, ca să ne fie nouă bine. Cu orice preţ. Nu doar cu preţul vieţii lor, ci şi cu preţul vieţii noastre. Legăm sau destrămăm familii, unim sau despărţim cupluri, dorim sau nu unei femei să aibă copii, dăm sau luăm boli, încuiem sau descuiem uşi… folosindu-ne de nişte forţe joase, nicidecum lăsând voia firească a lucrurilor să se desfăşoare. Şi, pe măsură ce credem că dobândim din ce în ce mai multe, pierdem, de fapt, din ce în ce mai mult. Până când ajungem goi. Pustii. Uitaţi de toţi şi toate, loviţi fiind de propriile noastre decizii. Loviţi fiind de propriile noastre acţiuni. Loviţi de reacţiuni.

E uşor, da. Dar e greu de n-avem idee tot ce vine după uşorul ăsta. Pentru că nimic în viaţă nu rămâne neplătit. Om da noi către alţii stări de rău, certuri, neînţelegeri, paranoia, lene, ghinion, nervi, dureri sufleteşti, inimi amorţite, nemulţumiri, mizerii, greutăţi, boli, coşmaruri, pierderi, neputinţe, temeri şi ce-om mai da noi, dar cred că mulţi nu ştim sau uităm că toate astea se-ntorc. Mulţi nu ştim sau uităm că, pentru fericirea noastră clădită pe nefericirea altora, ne pierdem sufletul. Ne pierdem esenţa. Pierdem tot, nu doar ce-am câştigat pe nedrept.

Preferăm, adesea, să întoarcem privirea de la liberul arbitru… din pur egoism. De slabi ce suntem. De temători. De neîncrezători. Preferăm să credem că întunericul vindecă prin arsura lui, când, de fapt, întunericul doar pune sare pe propriile noastre răni. El doar adânceşte şi mai mult durerea în interiorul nostru. Nu leagă doar pe cel asupra căruia oricum nu avem noi niciun drept, ci ne leagă şi pe noi… de mâini, de picioare… şi de suflet. Şi ne târăşte întreaga viaţă în urma lui.

Pentru că orice decizie de încălcare a libertăţii vieţii se plăteşte. Cu greutăţi. Balanţa existenţei se îndreaptă întotdeauna. Iar umerii noştri se împovărează cu greutăţile date chiar de mintea noastră rănită şi nevindecată. Cărările dinaintea ochilor noştri se întortochează şi se lipsesc de lumină din pricina negativismului nebăgat în seamă din noi.

Blestemele fac parte din viaţa noastră de zi cu zi dintotdeauna. Şi, în ciuda faptului că mulţi nu credem în existenţa lor, ele îşi fac de cap. De capul nostru. Ne pun piedici, ne trag înapoi, ne încuie lacăte în faţa ochilor oriunde ne-am îndrepta, ne rănesc, ne sperie, ba chiar uneori ne şi ucid. Blestemăm adesea fără să gândim. Blestemăm de ciudă, de durere, de neputinţă. Blestemăm chiar şi de ataşament prea mare. Blestemăm de invidie sau de aroganţă. Schimbăm frecvenţe şi energii… de slabi ce suntem.

Schimbăm voia lăsată de sursa noastră, crezându-ne îndreptăţiţi s-o facem. Şi, din păcate, încă nu înţelegem că toate astea, mai devreme sau mai târziu, se plătesc.

Lasă un răspuns